MITUL ÎNVINGĂTORULUI
Încă de la început, presa a creat în jurul lui Traian Băsescu legenda unui politician care iese învingător din toate bătăliile. Aparent, pare o construcţie elogioasă. Numai că ea s-a întors repede împotriva subiectului, legenda celui care îşi zdrobeşte adversarii a devenit pretext pentru una dintre cele mai cretine idei care circulă pe piaţa noastră media-politică: Băsescu dictator. Analizând ceea ce s-a întâmplat de când este preşedinte, vedem că nici pe departe să fie un învingător, şi că în mai toate încercările sale a fost înfrânt. Alegerile anticipate? Eşec. Schimbarea lui Tăriceanu? Eşec. O mare forţă de dreapta? Eşec. Rămânerea la guvernare a PD, susţinerea Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu? Eşec. Reforma clasei politice? Eşec. Reforma învăţământului în urma unei foarte corecte analize? Eşec. Decuplarea clasei politice şi mediatice de marile interese economice? Mare eşec. Nu discut aici motivaţia de profunzime a acestor iniţiative. Dar ele au fost absolut toate blocate de parlament şi de clasa politico-mediatică. Ciudat învingător, ciudată tiranie. Am avut nevoie de această introducere pentru a încerca o analiză a rezultatelor alegerilor. Comentatorii bine ştiuţi au jubilat: prima mare înfrângere a lui Băsescu. De unde prima? Haideţi să observăm mai atent rezultatele. PNL şi PSD nu au câştigat nici un oraş important din ţară. Absenteismul nu i se poate pune în cârca preşedintelui, el se înscrie în limitele general europene pentru astfel de alegeri. Ceea ce încearcă să escamoteze cei care clamează o mare înfrângere pentru preşedinte este că numărul de voturi pentru DA (82%) la referendum este aproape egal cu numărul total de voturi luat de celelalte partide. Şi asta cu alegători ai tuturor partidelor. Aţi mai auzit vreun alt politician român spunând: „am primit o lecţie”? După succesul zdrobitor al referendumului din mai, a spus vreun parlamentar „a fost o lecţie”? Intelectuali subţiri şi ziarişti firoscoşi, ca să nu mai vorbesc de politicieni, s-au dovedit deschis antidemocraţi lăudându-se că nu au participat la un vot inutil. Într-o democraţie, nici un vot nu este inutil. Prezenţa a fost o înfrângere pentru Băsescu, procentele o mare victorie. Toată lumea îl înjură, de exemplu, pe primarul Bucureştiului, Videanu pentru lucrările care blochează capitala. Cu toate acestea, procentul obţinut de PD a fost mult peste media pe ţară. Ce poţi să spui despre reacţia partidelor care nu s-au prezentat la nişte negocieri care sunt obligatorii în orice democraţie după nişte alegeri? După ce l-au acuzat pe preşedinte că nu se consultă cu partidele, blocând practic o jumătate de an ţara cu aberaţia suspendării, acum pesediştii şi acoliţii lor nu se prezintă la consultări. Orice explicaţie este inutilă. Nu înfrângerea preşedintelui este în discuţie, ci observaţia că PD-ul a obţinut singur voturi cât alianţa DA la alegeri. Am asistat la încă una din numeroasele înfrângeri ale lui Băsescu. Dovedind tocmai cât de puternică este manipularea împotriva sa. Şi dispariţia partidelor de guşă şi de nişă, nu este tot un merit la preşedintelui? Pe scurt, nişte alegeri cu rezultate edificatoare prin care ţara care gândeşte s-a pronunţat împotriva dictaturii elective cum o numeşte un politolog. Eu, nefiind politolog, pot să-i spun simplu dictatura nesimţirii şi ticăloşiei parlamentare.
3.XII.2007
joi, 13 decembrie 2007
fotbal
FOTBAL ŞI CĂRŢI
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
STATUL IMPOTENT
STATUL IMPOTENT
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
marți, 13 noiembrie 2007
pălăria
PĂLĂRIA DOMNULUI CIOROIANU
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
ŢIGANII ŞI NOI
ŢIGANII ŞI NOI
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
partid
Membrii de partid
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
şogunii
CROCODILII 2
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)