FOTBAL ŞI CĂRŢI
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
