Un precedent?
Nu am comentat aici decât foarte rar chestiuni de politică externă. Nu am nici mustaţă, nici rânjet sardonic, nici laptop, nici firmă care face afaceri cu serviciile speciale, nu am nici una dintre calităţile care, se pare, sunt necesare calitate pentru asta. Chestiunea Kosovo, însă, a devenit rapid o chestiune internă. Prin hărnicia multor comentatori şi politicieni (observ cu îngrijorare că tind tot mai mult să formeze o singură categorie) s-au stabilit tot felul de analogii. Există comentatori pentru care orice ar zice „Europa”, „Bruxelles-ul” este literă de lege, orice încercare de a pune în discuţie deciziile de acolo (nu totdeauna favorabile nouă dintr-un deficit cronic al ştiinţei şi putinţei de a negocia) este socotită naţionalism, comunism, anti-europenism sau mai ştiu eu cum. Iată, de pildă, un exemplu nemurdărit de praful Bucureştiului: Anneli Ute Gabanyi, politolog foarte cunoscut, care defineşte atitudinea României drept contradictorie pentru că a îndrăznit să spună altceva decât UE şi SUA. Dar „îi scapă” pe parcursul articolului următoarea frază „…România ar fi trebuit să declare că nu va oferi recunoaşterea diplomatică a noului stat Kosovo – dar numai atâta timp cât situaţia provinciei nu va fi reglementată în conformitate cu dreptul internaţional, pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU”. Prin fraza subliniată, autoarea recunoaşte implicit că noul stat este creat prin nerespectarea legislaţiei internaţionale. Ceea ce e normal să ne pună pe gânduri. Obişnuiţi să gândească în tiparele rigide ale unui filo-minoritarism exclusiv (minoritatea are întotdeauna dreptate, majoritatea este din principiu vinovată), constructorii Europei unite s-au înglodat într-un paradox, ridicând noi graniţe. Făcând abstracţie de istorie, dar şi de prezent, au socotit că rezolvă o problemă, dar, am impresia, au creat în loc alte 100. Precedentul este realmente periculos, nu pentru că s-a creat un stat, ci pentru felul cum a fost creat. Că politicienii noştri au strigat imediat: Transilvania, nu e chiar anormal. Discursul UDMR se păstrează de două decenii într-o ambiguitate frustrantă. Una spun la Tg. Mureş, alta când apar la Tv., pentru toată naţia. Traduc de fiecare dată „autonomie” după cum le convine: ba e autonomie culturală şi administrativă, ba e chiar una teritorială. Obligaţia de învăţa limba oficială a statului li se pare în continuare opresivă, deşi e aplicată de pildă turcilor din Germania. Aplicând strict logica dlui Marko Bela, mă întreb cum ar reacţiona dacă funcţionarii publici din Harcov ar fi obligaţi la ocuparea postului să dea un sever examen de limba română. Doar românii sunt minoritari şi funcţionarul public dintr-o zonă cu minoritari e obligat să ştie limba acestora. De partea cealaltă, discursul românesc e minat de poncife, în primul rând istorice. În fond, şi unirea din 1859 şi cea din 1918 sunt rodul unei aprobări a marilor puteri europene, fără ele n-ar fi existat statul unitar român. De aceea nu procedeul în sine ar trebui să-l înfierăm, ci pripeala cu care a fost înfăptuit. S-a acţionat ca şi cum unii ar fi premianţii (şi ar trebui fireşte încununaţi) şi alţii corijenţii. E un mod de a face politică foarte periculos. România e iar la mijloc, în sensul cel rău al cuvântului. S-ar putea ca, până la urmă, strălucitorul paradox al lui Andrei Pleşu să fie adevărat: pentru problema fostului spaţiu iugoslav, Iugoslavia a fost cea mai bună soluţie.
