BUSUIOC ŞI MAILAT
Capacitatea românilor de a se identifica pasional cu o persoană este rară printre popoarele de azi. Semn al unei mentalităţi pre-moderne, dar nu asta ne interesează aici. La numai câteva luni distanţă, avem două cazuri diametral opuse. Negru şi alb. Personajul absolut negativ, hoţ, tâlhar violent, posibil violator, în plus de etnie dezagreabilă în România. De partea cealaltă, personajul desprins din basm sau telenovelă: omul simplu, sărac lipit, plecat în lume să-şi facă un rost, dotat cu un har excepţional pe care nimeni în ţară nu s-a obosit să-l descopere şi să-l cultive şi ivit, ca în povestea Cenuşăresei, prin miracol, în lumina rampei. Aceeaşi isterie mediatică a însoţit ambele poveşti. Cu aceleaşi minime efecte. Un referent comun al ambelor situaţii este măreţul Stat român. Prea ocupat cu alte alea odată pentru a rezolva marea problemă socială, demografică, culturală a ţiganilor, o minoritate care terorizează cotidianul nostru. A doua oară pentru a identifica şi cultiva o înzestrare artistică nativă ieşită din comun. Câţi „Costel Busuioc” vor fi existând în România, nu numai în domeniul muzicii, ci al picturii, dansului, matematicii or filozofiei? Îngăduiţi-mi o blasfemie: nu credeţi că, dacă ar mai fi existat un fel de „Cântarea României”, Busuioc ar fi fost de mult descoperit? După sute de articole în care am blamat comunismul, sper să nu şochez prin această întrebare. Vreau doar să spun că, printre atâtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cânte într-un cor sau să ţesă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale. Aşa zisa societate civilă ar trebui să conţină multe asemenea organisme, de la comitetele de părinţi ale şcolilor (la cosmică distanţă de ce sunt ele în occident), la asociaţii de alpinism, columbofili sau filatelişti. Chiar: câţi dintre copiii de azi mai colecţionează timbre? Avem deci cazul cetăţeanului pe care toată lumea îl exclude, pentru că face parte dintr-o categorie care a făcut din sfidarea legilor felul de a trăi. Stereotipuri rasiste, cum spun repede ONG-iştii subvenţionaţi? Să vedem datele statistice cinstite… Pe de altă parte, omul care, printr-un concurs unic de împrejurări, poate să-şi depăşească umilitatea condiţiei de naştere. Un individ, alt individ. Ce ne îndreptăţeşte la generalizări? Singura generalizare la care putem accede acum este cea că avem o societate care nu e societate, pentru că nu are nici o consistenţă. O aglomerare de indivizi pe o scară de la sublim la abject, care nu au un scop comun nu se poate numi decât bandă, hoardă, gaşcă, mafie, dar nu popor. De ce ne-am identificat isteric cu cei doi? Cu unul pentru că era un ţap ispăşitor perfect prin comparaţie cu care noi puteam părea culmi ale inocenţei. Cu celălalt pentru că ne justifica iraţionala credinţă în miracole. Şi justifica nevoia modernă de idoli. Toate dincolo şi fără de stat.
