PĂLĂRIA DOMNULUI CIOROIANU
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
marți, 13 noiembrie 2007
ŢIGANII ŞI NOI
ŢIGANII ŞI NOI
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
partid
Membrii de partid
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
şogunii
CROCODILII 2
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
marți, 16 octombrie 2007
şogunii
CROCODILII
Uitaţi-vă la ce conţine ziarul Adevărul de vineri: pe prima pagină conflictul din TVR dintre cenzorul şef, dl. Sasu şi şefa direcţiei de ştiri, dna. Rodica Culcer, pe pag. 2 este dezgropată o poveste veche cu casa părinţilor dnei Macovei, jumătate din p. 3 o reclamă cu creşterea pensiilor care s-ar datora PNL. Nimic despre şpaga remeşano-mureşană. Lucruri similare în Gândul, Jurnalul Naţional sau Ziua. O astfel de manipulare grosolană cu ziarele şi televiziunile de coaliţie anti-băsesciană a încercat să deturneze discuţia de la esenţial, doi oameni care sfidând tot ce se poate sfida în materie de justiţie şi de bun simţ pun la cale o găinărie ordinară, spre întrebarea cu totul secundară în context: „cum a ajuns caseta în TVR” şi „trebuia difuzată caseta”. Şi au pritocit-o în toate editorialele şi talk-showurile, doar doar l-or scoate iar vinovat pe Băsescu. Mai mult, la un radio socotit „standard” european, BBC, dar care nu e decât standard dâmboviţean, (cei cu memorie îşi amintesc de curtea asiduă pe care i-o făceau dlui. Năstase, mergând până la concedierea jurnaliştilor care îşi permiteau tonuri critice) am auzit o emisiune în care atât moderatorul, cât şi dl. Bogdan Lefter militau pentru o antiseptică „neutralitate”. Să fim bine înţeleşi, între hoţ şi păgubaş, între victimă şi călău nu poţi fi „neutru” decât în sensul de a nu prezenta faptele ca pe o „ campanie”. E o neutralitate profund imorală, pentru că pur matematică: dacă spui ceva de rău despre x musai să spui şi despre adversarul lui. Şigata, eşti obiectiv. Dar imaginile, oricât le-au sucit interpreţii de serviciu la tot felul de antene, nu mai lăsau loc la nici un dubiu. Chestia cu prezumţia de nevinovăţie e, în acest context, o ipocrizie enormă. Ca şi cum cineva care din întâmplare ar filma devalidarea unei bănci ar trebui să ţină ascunsă înregistrarea ca să nu influenţeze obictivitatea judecătorilor atentând la imaginea bandiţilor. Pentru că logica nu este punctul forte al acestor indivizi, ei care invocă cu voce ridicată prezumţia de nevinovăţie a cârnăţarului Remeş, îl acuză pe preşedinte de a fi pus la care toată tărăşenia. În acest caz, prezumţia de nevinovăţie nu mai este, evident, necesară. Există în politica şi presa noastră o specie grasă de răpitoare, crocodili de presă, care stau bine ascunşi în mâlul intereselor securistico-patronale şi de acolo atacă sfâşiind fără cruţare. Dacă respectiva casetă interzisă de dl. Sasu ar fi fost cu Videanu sau cu Monica Macovei, mamă ce s-ar mai fi revoltat şogunii presei dâmboviţene, în frunte cu dl. CTP! Aşa, s-au repezit să desluşească cine a dat înregistrarea. Nu se pune problema dacă TVR trebuia sau nu transmisă, TVR era obligată să o transmită. Propun ca cei câţiva din redacţia de ştiri care au susţinut apariţia să primească pentru curajul lor premiile CRP pe anul 2007. Înmânate personal de către dl. Popescu. Răul pe care aceşti domni politicieni ieftini şi ziariştii lor de curte îl fac democraţiei româneşti este incomensurabil. De fapt, e una dintre puţinele victorii ale presei româneşti care reuşeşte să dărâme un ministru chiar mai mult decât penal, unul penibil. Vestea bună este că justiţia începe să mişte. Vestea rea, încă mai avem un guvern.
15 oct. 2007
Uitaţi-vă la ce conţine ziarul Adevărul de vineri: pe prima pagină conflictul din TVR dintre cenzorul şef, dl. Sasu şi şefa direcţiei de ştiri, dna. Rodica Culcer, pe pag. 2 este dezgropată o poveste veche cu casa părinţilor dnei Macovei, jumătate din p. 3 o reclamă cu creşterea pensiilor care s-ar datora PNL. Nimic despre şpaga remeşano-mureşană. Lucruri similare în Gândul, Jurnalul Naţional sau Ziua. O astfel de manipulare grosolană cu ziarele şi televiziunile de coaliţie anti-băsesciană a încercat să deturneze discuţia de la esenţial, doi oameni care sfidând tot ce se poate sfida în materie de justiţie şi de bun simţ pun la cale o găinărie ordinară, spre întrebarea cu totul secundară în context: „cum a ajuns caseta în TVR” şi „trebuia difuzată caseta”. Şi au pritocit-o în toate editorialele şi talk-showurile, doar doar l-or scoate iar vinovat pe Băsescu. Mai mult, la un radio socotit „standard” european, BBC, dar care nu e decât standard dâmboviţean, (cei cu memorie îşi amintesc de curtea asiduă pe care i-o făceau dlui. Năstase, mergând până la concedierea jurnaliştilor care îşi permiteau tonuri critice) am auzit o emisiune în care atât moderatorul, cât şi dl. Bogdan Lefter militau pentru o antiseptică „neutralitate”. Să fim bine înţeleşi, între hoţ şi păgubaş, între victimă şi călău nu poţi fi „neutru” decât în sensul de a nu prezenta faptele ca pe o „ campanie”. E o neutralitate profund imorală, pentru că pur matematică: dacă spui ceva de rău despre x musai să spui şi despre adversarul lui. Şigata, eşti obiectiv. Dar imaginile, oricât le-au sucit interpreţii de serviciu la tot felul de antene, nu mai lăsau loc la nici un dubiu. Chestia cu prezumţia de nevinovăţie e, în acest context, o ipocrizie enormă. Ca şi cum cineva care din întâmplare ar filma devalidarea unei bănci ar trebui să ţină ascunsă înregistrarea ca să nu influenţeze obictivitatea judecătorilor atentând la imaginea bandiţilor. Pentru că logica nu este punctul forte al acestor indivizi, ei care invocă cu voce ridicată prezumţia de nevinovăţie a cârnăţarului Remeş, îl acuză pe preşedinte de a fi pus la care toată tărăşenia. În acest caz, prezumţia de nevinovăţie nu mai este, evident, necesară. Există în politica şi presa noastră o specie grasă de răpitoare, crocodili de presă, care stau bine ascunşi în mâlul intereselor securistico-patronale şi de acolo atacă sfâşiind fără cruţare. Dacă respectiva casetă interzisă de dl. Sasu ar fi fost cu Videanu sau cu Monica Macovei, mamă ce s-ar mai fi revoltat şogunii presei dâmboviţene, în frunte cu dl. CTP! Aşa, s-au repezit să desluşească cine a dat înregistrarea. Nu se pune problema dacă TVR trebuia sau nu transmisă, TVR era obligată să o transmită. Propun ca cei câţiva din redacţia de ştiri care au susţinut apariţia să primească pentru curajul lor premiile CRP pe anul 2007. Înmânate personal de către dl. Popescu. Răul pe care aceşti domni politicieni ieftini şi ziariştii lor de curte îl fac democraţiei româneşti este incomensurabil. De fapt, e una dintre puţinele victorii ale presei româneşti care reuşeşte să dărâme un ministru chiar mai mult decât penal, unul penibil. Vestea bună este că justiţia începe să mişte. Vestea rea, încă mai avem un guvern.
15 oct. 2007
marți, 9 octombrie 2007
Iliescu - Tăriceanu
ILIESCU LIBERALUL ŞI TĂRICEANU COMUNISTUL
Hotărât lucru, şogunii noştri politici au hotărât să-şi decapiteze clasa. Ceea ce se întâmplă de câţiva ani este semnul singur al unei extincţii binecuvântate. Venirea la putere a omului antisistem, preşedintele Băsescu, a grăbit fenomenul. Altfel cum să ne explicăm că discuţia de la recenta moţiune de cenzură a fost mai mult despre preşedinte şi mai puţin despre guvern? Dl. Iliescu a spus-o franc şi mulţi alţii la fel: dacă votaţi moţiunea, daţi toată puterea în mâinile lui Băsescu. Deci nici poveste de ineficienţa guvernului Tăriceanu II, de miniştrii săi penali, de politici de dreapta vs. politici de stânga. Astea sunt pentru prostime şi pentru comentatorii politici care sunt obligaţi prin salariu să ia în serios toată mascarada aşa-zisei noastre politici. La care toată Europa se uită ca la mielul cu şase picioare al oii mioritice. Doctrinele politice nu mai au absolut nici o pertinenţă. În consecinţa acestei absurdităţi dl. Iliescu ajunge să sprijine un guvern de dreapta iar dl. Tăriceanu să ia nişte măsuri de un populism greţos. Discursurile domniei sale din ultima săptămână ar face deliciul oricărei prese de stânga autentice. Să luăm un exemplu care nu are legătura cu moţiunea. Justiţia a dat o decizie controversată în cazul complicat al Parcului Bordei. Nu contează ce credem noi despre asta. Dar apare dl. Tăriceanu care anunţă vehement că va lua măsuri ca respectiva hotărâre să nu fie pusă în aplicare. Ca un prim ministru dintr-o ţară democrată să anunţe că nu va respecta o hotărâre a justiţiei, este, să recunoaştem, un record. Dacă preşedintele ar fi făcut ceva similar toată presa l-ar fi tocat ca pe furaje. Revin la moţiune. E un tupeu de mojic să te lauzi, cum a făcut guvernul, cu reuşita integrării, care se datorează într-un procent însemnat Monicăi Macovei sau lui Gheorghe Flutur sau lui Răzvan Ungureanu. Adică oameni care stau în gât liberalilor. Şi atunci când vii să propui la justiţie pe această catastrofă absolută numită Chiuariu. Jocul nostru de-a democraţia a ajuns prea periculos. Justiţia nu-şi poate face datoria pentru că fiecare politician ţipă: atac politic. Alde Crin Antonescu au tupeul de a evoca alegerile din 2004 când se ştie că între timp a avut loc un referendum care a modificat clar opţiunile şi pe care domniile lor nu ştiu cum să-l bage mai adânc sub preş. Geoană, groparul stângii, clamează că va respinge orice act guvernamental. Chiar dacă acesta este bun? – îţi vine să întrebi cu ultima rămăşiţă de logică în care mai crezi. Şi nici nu explică de ce au sprijinit totuşi acest guvern aberant încă din punctul de pornire. Şi dintr-o dată sunt gata să-i respingă orice iniţiativă, ceea ce e complet nedemocratic. În tot acest talmeş-balmeş, bietul cetăţean ce să mai înţeleagă? Iliescu, în loc să fie judecat, face şi desface destine, Tăriceanu ia măsuri stângiste, nici măcar de stânga, Voiculescu împarte abecedare, Geoană exclude indezirabilii, dar nu chiar pe toţi, pensionarii au devenit o masă de manevră perfectă, manipulată cu un cinism care te îngrozeşte, alegerile pentru parlamentul european şi-au pierdut complet miza. Nu ne plictisim şi asta e cel mai rău lucru.
10 oct 2007
Hotărât lucru, şogunii noştri politici au hotărât să-şi decapiteze clasa. Ceea ce se întâmplă de câţiva ani este semnul singur al unei extincţii binecuvântate. Venirea la putere a omului antisistem, preşedintele Băsescu, a grăbit fenomenul. Altfel cum să ne explicăm că discuţia de la recenta moţiune de cenzură a fost mai mult despre preşedinte şi mai puţin despre guvern? Dl. Iliescu a spus-o franc şi mulţi alţii la fel: dacă votaţi moţiunea, daţi toată puterea în mâinile lui Băsescu. Deci nici poveste de ineficienţa guvernului Tăriceanu II, de miniştrii săi penali, de politici de dreapta vs. politici de stânga. Astea sunt pentru prostime şi pentru comentatorii politici care sunt obligaţi prin salariu să ia în serios toată mascarada aşa-zisei noastre politici. La care toată Europa se uită ca la mielul cu şase picioare al oii mioritice. Doctrinele politice nu mai au absolut nici o pertinenţă. În consecinţa acestei absurdităţi dl. Iliescu ajunge să sprijine un guvern de dreapta iar dl. Tăriceanu să ia nişte măsuri de un populism greţos. Discursurile domniei sale din ultima săptămână ar face deliciul oricărei prese de stânga autentice. Să luăm un exemplu care nu are legătura cu moţiunea. Justiţia a dat o decizie controversată în cazul complicat al Parcului Bordei. Nu contează ce credem noi despre asta. Dar apare dl. Tăriceanu care anunţă vehement că va lua măsuri ca respectiva hotărâre să nu fie pusă în aplicare. Ca un prim ministru dintr-o ţară democrată să anunţe că nu va respecta o hotărâre a justiţiei, este, să recunoaştem, un record. Dacă preşedintele ar fi făcut ceva similar toată presa l-ar fi tocat ca pe furaje. Revin la moţiune. E un tupeu de mojic să te lauzi, cum a făcut guvernul, cu reuşita integrării, care se datorează într-un procent însemnat Monicăi Macovei sau lui Gheorghe Flutur sau lui Răzvan Ungureanu. Adică oameni care stau în gât liberalilor. Şi atunci când vii să propui la justiţie pe această catastrofă absolută numită Chiuariu. Jocul nostru de-a democraţia a ajuns prea periculos. Justiţia nu-şi poate face datoria pentru că fiecare politician ţipă: atac politic. Alde Crin Antonescu au tupeul de a evoca alegerile din 2004 când se ştie că între timp a avut loc un referendum care a modificat clar opţiunile şi pe care domniile lor nu ştiu cum să-l bage mai adânc sub preş. Geoană, groparul stângii, clamează că va respinge orice act guvernamental. Chiar dacă acesta este bun? – îţi vine să întrebi cu ultima rămăşiţă de logică în care mai crezi. Şi nici nu explică de ce au sprijinit totuşi acest guvern aberant încă din punctul de pornire. Şi dintr-o dată sunt gata să-i respingă orice iniţiativă, ceea ce e complet nedemocratic. În tot acest talmeş-balmeş, bietul cetăţean ce să mai înţeleagă? Iliescu, în loc să fie judecat, face şi desface destine, Tăriceanu ia măsuri stângiste, nici măcar de stânga, Voiculescu împarte abecedare, Geoană exclude indezirabilii, dar nu chiar pe toţi, pensionarii au devenit o masă de manevră perfectă, manipulată cu un cinism care te îngrozeşte, alegerile pentru parlamentul european şi-au pierdut complet miza. Nu ne plictisim şi asta e cel mai rău lucru.
10 oct 2007
marți, 2 octombrie 2007
istorie
Vicleniile istoriei
Puţine personaje sunt mai trist-ridicole în istoria noastră recentă decât Dl. Constantinescu. Şi puţine mai enervante decât dl. Băsescu. Ideea ex preşedintelui de a organiza o manifestaţie în Piaţa Universităţii a fost la fel de superficial gândită ca multe dintre iniţiativele sale de pe când era la putere. Discursul de 5 min. al actualului preşedinte a dărâmat o zi întreagă de proteste ţărăniste arătând ce înseamnă un adevărat om cu fler politic. De când s-a retras din cursa prezidenţială, dl. Constantinescu a eşuat într-un ridicol din ce în ce mai accentuat. Pe măsura imenselor speranţe care s-au pus în el. a ratat cu consecvenţă totul. Istoria îşi are vicleniile ei. Cam toate scopurile pe care şi le propusese CDR-ul au fost realizate de distrugătorul ei, Băsescu. Intrarea în UE, redresarea economică, privatizarea, deconspirarea Securităţii, o Justiţie care să-i atingă şi pe mahări, sprijin din partea intelectualilor, destructurarea centrelor de interese politico-economice, apropierea decisă de Londra şi Washington, o politică externă fermă în ceea ce priveşte Republica Moldova şi Moscova, o încredere crescută a populaţiei în viitor, o semnificativă ameliorare a nivelului de trai. Sigur, aproape la fiecare dintre punctele de mai sus se pot pune o mulţime de bemoli de tipul: da, dar… Pentru fiecare se pot numi neîmpliniri pe acelaşi plan. Dar să ajungi la reproşuri rizibile precum cele din moţiunea de cenzură parcă făcută de nişte începători într-ale politicii e o performanţă de inadecvare. Dl. Constantinescu nu poate înţelege că ceea ce domnia sa a intenţionat să realizeze dar n-a avut forţa, inteligenţa, abilitatea să o facă e pe cale să reuşească cel care a înţeles că nu poţi construi un sistem nou dacă nu îl dărâmi pe cel vechi. Nu ştiu dacă adversităţile de care a avut parte dl. Constantinescu au fost mai mari decât cele ale actualului preşedinte. Cert este că domnia sa a fost înfrânt pe toată linia, în timp ce actualul preşedinte mai e încă în picioare. A fost suficient să urmărim comentariile mitingului/mitingurilor (ideea însăşi a contramanifestaţiei ţărăniste a fost puerilă) de la Realitatea pentru a vedea ce strâns e laţul celor care au o singură premisă: tot ceea ce face Băsescu e prin definiţie, din start, greşit. Nu se poate ca partidul lui Maniu să defileze cu un client al OTV ca dl. Miluţ. Nu se poate să te aliezi cu cei care au mazilit-o pe Monica Macovei şi să vrei sprijinul populaţiei. Gloria ţărăniştilor este gloria trecutului, ei nu au în prezent nimic de propus, spre paguba României. Dl. Constantinescu s-a arătat în toate apariţiile domniei sale un resentimentar. Retorica sa nu diferă cu nimic de cea PSD-istă ori Orbanistă. Lecţia usturătoare pe care a primit-o în cel mai scurt discurs prezidenţial ar trebui să-i dea de gândit. „Înlăturaţi gardurile” poate fi sloganul viitoarei campanii prezidenţiale. Un excelent program de altfel pentru o ţară încă divizată, neavând nici măcar un singur proiect comun care să-i coaguleze toate energiile. Nu are importanţă dacă preşedintele a fost sincer sau a făcut-o din calcul politic. În cel de-al doilea caz dovedeşte că este un excelent animal politic şi ţara are nevoie de aşa ceva. Dl. Popescu îl compara aberant cu Ceauşescu pentru că a adus lume la miting. Omiţând mici diferenţe că asemenea mitinguri cu sute de mii de oameni se organizează în toate democraţiile şi că la Ceauşescu oamenii erau aduşi cu convocatorul, acum au venit din convingere. Istoria vicleană a făcut ca Băsescu să realizeze cu întârziere pe care ţara o plăteşte programul CDR-ului pe care l-a dinamitat. A se lua aminte.
Puţine personaje sunt mai trist-ridicole în istoria noastră recentă decât Dl. Constantinescu. Şi puţine mai enervante decât dl. Băsescu. Ideea ex preşedintelui de a organiza o manifestaţie în Piaţa Universităţii a fost la fel de superficial gândită ca multe dintre iniţiativele sale de pe când era la putere. Discursul de 5 min. al actualului preşedinte a dărâmat o zi întreagă de proteste ţărăniste arătând ce înseamnă un adevărat om cu fler politic. De când s-a retras din cursa prezidenţială, dl. Constantinescu a eşuat într-un ridicol din ce în ce mai accentuat. Pe măsura imenselor speranţe care s-au pus în el. a ratat cu consecvenţă totul. Istoria îşi are vicleniile ei. Cam toate scopurile pe care şi le propusese CDR-ul au fost realizate de distrugătorul ei, Băsescu. Intrarea în UE, redresarea economică, privatizarea, deconspirarea Securităţii, o Justiţie care să-i atingă şi pe mahări, sprijin din partea intelectualilor, destructurarea centrelor de interese politico-economice, apropierea decisă de Londra şi Washington, o politică externă fermă în ceea ce priveşte Republica Moldova şi Moscova, o încredere crescută a populaţiei în viitor, o semnificativă ameliorare a nivelului de trai. Sigur, aproape la fiecare dintre punctele de mai sus se pot pune o mulţime de bemoli de tipul: da, dar… Pentru fiecare se pot numi neîmpliniri pe acelaşi plan. Dar să ajungi la reproşuri rizibile precum cele din moţiunea de cenzură parcă făcută de nişte începători într-ale politicii e o performanţă de inadecvare. Dl. Constantinescu nu poate înţelege că ceea ce domnia sa a intenţionat să realizeze dar n-a avut forţa, inteligenţa, abilitatea să o facă e pe cale să reuşească cel care a înţeles că nu poţi construi un sistem nou dacă nu îl dărâmi pe cel vechi. Nu ştiu dacă adversităţile de care a avut parte dl. Constantinescu au fost mai mari decât cele ale actualului preşedinte. Cert este că domnia sa a fost înfrânt pe toată linia, în timp ce actualul preşedinte mai e încă în picioare. A fost suficient să urmărim comentariile mitingului/mitingurilor (ideea însăşi a contramanifestaţiei ţărăniste a fost puerilă) de la Realitatea pentru a vedea ce strâns e laţul celor care au o singură premisă: tot ceea ce face Băsescu e prin definiţie, din start, greşit. Nu se poate ca partidul lui Maniu să defileze cu un client al OTV ca dl. Miluţ. Nu se poate să te aliezi cu cei care au mazilit-o pe Monica Macovei şi să vrei sprijinul populaţiei. Gloria ţărăniştilor este gloria trecutului, ei nu au în prezent nimic de propus, spre paguba României. Dl. Constantinescu s-a arătat în toate apariţiile domniei sale un resentimentar. Retorica sa nu diferă cu nimic de cea PSD-istă ori Orbanistă. Lecţia usturătoare pe care a primit-o în cel mai scurt discurs prezidenţial ar trebui să-i dea de gândit. „Înlăturaţi gardurile” poate fi sloganul viitoarei campanii prezidenţiale. Un excelent program de altfel pentru o ţară încă divizată, neavând nici măcar un singur proiect comun care să-i coaguleze toate energiile. Nu are importanţă dacă preşedintele a fost sincer sau a făcut-o din calcul politic. În cel de-al doilea caz dovedeşte că este un excelent animal politic şi ţara are nevoie de aşa ceva. Dl. Popescu îl compara aberant cu Ceauşescu pentru că a adus lume la miting. Omiţând mici diferenţe că asemenea mitinguri cu sute de mii de oameni se organizează în toate democraţiile şi că la Ceauşescu oamenii erau aduşi cu convocatorul, acum au venit din convingere. Istoria vicleană a făcut ca Băsescu să realizeze cu întârziere pe care ţara o plăteşte programul CDR-ului pe care l-a dinamitat. A se lua aminte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)