de ce?

DE CE?
De ce ţii cu Băsescu? – mă întreabă un cititor al acestor editoriale de pe blog. I-am observat că, în realitate, lumea nu se împarte în susţinători ai unui palat sau ai celuilalt. Lucrurile sunt mai complicate pentru cine urmăreşte atent presa noastră de toate felurile. Este o datorie de onoare să-l înjuri pe Băsescu, altfel eşti vândut. Dacă-l boscorodeşti zi de zi, ca la Antena 3, eşti mare ziarist obiectiv, dacă susţii că are dreptate în a nu pune un personaj dubios moral ca Norica Nicolai la Justiţie, eşti compromis. De ce? Asimetria sare în ochi. I-am răspuns preopinentului meu că am nevoie de un singur argument şi acesta este o dată: 17 decembrie 2006. Ziua condamnării oficiale a regimului criminal comunist. Ceea ce a susţinut preşedintele atunci în aula Parlamentului, reacţia de o ură animalică a sălii, arată, din punctul meu de vedere, că suntem pe drumul cel bun. Condamnarea comunismului, pe care mulţi au încercat să o relativizeze, rămâne o şansă unică a României de a avea un viitor prin recâştigarea memoriei, prin asumarea trecutului. Actualul Sistem politic, cu toate ramificaţiile sale până la cea mai mică localitate, trebuie destructurat, este singura noastră şansă. Cu un Parlament care se ocupă numai de propriile avantaje, sfidând nu numai bunul simţ, ci şi legile, cu un guvern pentru care cuvântul demisie nu a intrat în dicţionar, cu o populaţie elodizată, împinsă spre un extrem de periculos dispreţ faţă de politică, cu un context economic şi politic extern din ce în ce mai puţin favorabil, cu un sistem educativ falimentar moral şi intelectual şi unul sanitar ţinând de eutanasia pasivă, cu un proces galopant de depopulare, România poate aluneca la viitoarele alegeri într-un extrem de periculos extremism. Dl. Tăriceanu a fost fără îndoială cel mai norocos dintre prim miniştrii pe care i-a avut ţara. Pe valul unor contexte favorabile toate incompetenţele pe care le-a adunat în guvern, toate complicităţile inavuabile, toate sfidările la adresa legalităţii au putu fi cu uşurinţă escamotate. A fost de ajuns criza imobiliarelor din SUA şi reflexul ei asupra burselor din întreaga lume pentru a se vedea în ce măsură locuim aici în românica pe o plajă, ne-am construit regimurile politice de după 90 pe nisip. FAM (adică Frontul pentru apărarea miniştrilor) din parlament şi guvern s-a strâns ca falangă macedoneană, spectacolul e aiuristic pentru privitorul la acrobaţiile deasupra legii, fără plasă, pe are frontiştii le fac nu care cumva ca legea să se atingă de imun. Argumentele de tip: de ce nu sunt acuzaţi şi oameni ai PD-ului sunt nule de două ori din punct de vedere logic, ca şi cum am pune problema că Orban nu poate fi condamnat pentru accidentul său de maşină pentru că nici un PLD-ist n-a lovit o fetiţă pe trecerea de pietoni, ca să fie paritate. În al doilea rând, argumentul trebuie adus la obiect: faptul că un potentat PLD-ist nu e pe listă, nu-i face pe cei 9 nevinovaţi. De ce? După ce au construit epopeea luptei dintre palate pentru a escamota povestea cu bileţelul premierului şi cu telefoanele către procuror, după ce au încercat să-l elimine pe inamicul public nr. 1, agenţii din presă ai FAM au o ţintă precisă: oprirea oricărei urmări practice a Raportului din decembrie 2006. Un singur exemplu: cursurile despre crimele comunismului n-au apărut în şcoli nici la un an, cele despre holocaust există şi sunt bine venite. Nu ţin cu Băsescu, distrugerea CDR este principala sa vină, lucrurile cu care se luptă el acum ar fi putut fi făcute poate mai uşor dacă l-ar fi sprijinit chiar pe slabul preşedinte Constantinescu. Nu-mi place că-şi îndepărtează prea uşor oamenii de valoare din preajmă. Dar îl voi sprijini necondiţionat în lupta cu o clasă politică execrabilă. Scepticii vor spune: şi ce se întâmplă, îi alungă pe corupţii ăştia şi-i pune pe ai lui. Poate, dar apa trebuie schimbată în acvariu, chiar dacă şi pe aceasta o vor împuţi peştii cei mari. Nu e surprinzător că, după ce ani de zile au cerut justiţiei să-i abordeze pe aceşti rechini, acum când s-a apropiat funia de păr (salut îndeosebi deschiderea haznalei din fotbal, mai scârboasă chiar decât cea din politică). Orice schimbare este benefică, mai ales într-o atmosferă stătută cum este cea de la noi. Stupoarea liderilor de opinie este că populaţia chiar vrea schimbarea. Căci simte că se sufocă. Schimbarea a fost un slogan. Din păcate, ea nu a devenit nici un moment realitatea integrală a ţării, ne conduc activiştii şi fiii lor. Fie şi numai spirituali. România – excepţia Europei. De ce? Pentru că nu ducem lucrurile la capăt şi revoluţia anticomunistă s-a oprit brusc în 22 decembrie, sub blândul zâmbet soldat cu morţi al dlui. Iliescu şi zâmbetul cinic al lui Brucan. Am citit vreo 4-5 articole cu explicaţii foarte clare în ceea ce priveşte sfidarea legală a lui Meleşcanu în încercarea de a opri dosarele sau de a le vedea. Din păcate, ele s-au pierdut în vacarmul unei prese dezvoltate cancerigen, avem mult prea mută presă pentru numărul infim de evenimente realmente importante. Apropo: dacă Meleşcanu neagă că a fost înjurat de preşedinte, Nicolaescu ce mai aşteaptă să-şi dea demisia? Mai bine ne dăm demisia toţi din calitatea de român, adică de ţigan al Europei.