TOVARĂŞUL IUDA
Aniversarea a 90 de ani a unirii Basarabiei cu Regatul României a trecut slab comentată în presa noastră. Mult mai interesată de subiectele mediocre ale mizerabilei vieţi politice. Să observăm că, prin Republica Moldova, România de azi nu se învecinează cu un stat fictiv şi cu o populaţie românofonă încă majoritară, ci cu comunismul. Ceea ce aşează discuţia în alte coordonate. Ceremoniile lirice şi lacrimogen-evocatoare nu au nici o valoare practică, nici măcar educativă, astăzi. Părerea mea este că, forţând circumstanţele, în 1990 se putea face o federaţie sau ceva de genul acesta, punând marile puteri europene în faţa faptului împlinit, cam cum se petrecuseră lucrurile în 1859. Numai că, în 1990, pe ambele maluri ale Prutului nu decideau Brătieni, Kogălniceanu, Cuza şi ceilalţi. Pe ambele maluri ale Prutului domnea tovarăşul Iuda. Care poate avea multe nume, ca şi diavolul al cărui reprezentant permanent pe pământ este. Un singur lucru ştie la perfecţie tovarăşul Iuda: să trădeze şi să-şi numere arginţii. Iar trădarea şi crima sunt cele două feţe ale monedei numite comunism. O istorie a comunismului ne pune permanent să ne raportăm la aceste două trăsături. O vorbă celebră spune că suprema viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există. De această viclenie s-a prelevat extraordinar comunismul în 1989, când s-a prefăcut decedat cu acte în regulă, trădându-şi aparent chiar principiile dar renăscând în numai câţiva ani curat şi strecurat. O altfel de cortină desparte Europa, nu mai e una în spaţiu ci una în minţi. Partidele comuniste sunt bine merci în multe dintre statele occidentale, unde nu îşi asumă nimic din crimele istoriei. Pare că s-au născut ieri. Lucru de neînchipuit cu un partid fascist. Comunismul pare a avea numai viitor, nu şi trecut. Extrema dreaptă este împiedicată din faşă, discursul istoric al victimelor sale este pe bună dreptate mereu ţinut în actualitate. Invers, discursul victimelor comunismului nu se aude, acoperit de torenţiala retorică de stânga auzită de la amvoanele seculare ale presei, universităţilor, parlamentelor şi guvernelor. E o lipsă de echilibru aici care destabilizează fundamental lumea de azi. În Europa de Est, ţările care au trecut prin infern au o oarecare reţinere faţă de manevrele tovarăşului Iuda. În schimb vestul e lipsit de imunitate ca amerindienii faţă de varicelă. Ei refuză condamnarea comunismului în exact aceiaşi termeni în care a fost condamnat fascismul. Aşa se face că sunt întinse porţiuni de pe glob în care tovarăşul Iuda nu trebuie să facă nici măcar efortul de a-şi schimba şapca. Vorbesc de China olimpică, de India sau America de Sud. Însumaţi populaţia acestor ţări şi veţi vedea de ce tovul Iuda îşi râde în pumni, a câştigat partida, lăsându-ne să credem că nici măcar nu este în teren. Într-un asemenea context, enclave gen republica tovarăşului Voronin sunt simple laboratoare de experimentare în care Iuda îşi pregăteşte reţetele. Putem să râdem de dicţionarul moldovenesc-românesc, de pretenţiile statale ale acestei anomalii istorice. Ea se simte bine merci şi aşa se va simţi câtă vreme tovarăşul Iuda va sta la butoanele lumii. Chişinău nu e decât traducerea în „limba moldovenească” a numelui propriu Kremlin. Care ar fi trebuit să fie reacţia noastră? Memoria. Este duşmanul cel mai urât de către tovarăşul Iuda. Victimele comunismului trebuie ajutate să-şi facă auzit strigătul. Basarabia reprezintă o rezervaţie naturală în care dezastrele regimului se pot vedea pe viu. Câtă vreme tot ce ţine de mentalul public: televiziune, presă scrisă, biblioteci…stă sub dominanta rusă. Cu cât mai mulţi vor fi studenţii şi elevii basarabeni veniţi în România, cu cât vom reuşi să trimitem acolo cărţi, reviste şi ziare, cu atât ne vom putea construi o istorie comună dincolo de cea trecută şi de planurile cancelariilor. A fost o aniversare tare pustie şi tristă. Vânzătorul îşi râdea în pumni.
