educația

Educaţia cu E (uri)

            Vă aşteptaţi, probabil, să scriu despre Năstase. Cazul este orbitor de simplu, nu cred că mai trebuie insistat excesiv. Un politician corupt, care a acumulat o avere inexplicabilă şi care este sancţionat de justiţie. Punct. Prefer să vă propun azi o altă abordare a celebrului caz cu mita în şcoală. Abordare care a scăpat analizelor din media. Cazul, şi acesta extrem de simplu pînă la a fi fost înecat în vorbe, obligă la o privire mai nuanţată a sistemului educativ şi a sistemului de (non)valori promovat în societatea noastră. În hărmălaia de glasuri revoltate sau fals conciliante („avem olimpici” etc, una din marile prostii care se aduc drept argument de cîte ori este criticat sistemul de învăţămînt) s-a pierdut unul. Nu mă interesează nici ce a spus învăţătoarea, de un cinism cu nimic deosebit de al multor puternici la modă, nici avocatul precar în idei pînă la jenant, nici soţul părtaş la mult prea bănoasa afacere, nici inspectorul şcolar căznit şi anacronic. S-a pierdut, ziceam, vocea unei doamne, înţeleg şefa comitetului de părinţi. Care se arăta revoltată nu pe sistemul putred, nu pe învăţătoarea arghirofilă, ci pe mama care a dat în vileag tărăşenia şi pe ziariştii care au mediatizat-o „stricînd imaginea şcolii”. În paranteză fie spus: exact aceeaşi obsesie ca şi în politică pentru faţadă, pentru imaginea de exterior chiar dacă ea ascunde mucegaiul lăuntric. Mulţi s-au arătat îngroziţi: vai ce profesori ne fac educaţia copiilor! E cu mult mai grav: vai ce părinţi ne cresc viitorul! Vă daţi seama că părinţii din şcoală care se lăsau umiliţi mai rău ca un recrut de către caporal în armata de pe vremuri nu s-au solidarizat deloc cu mama revoltată? Că au încurajat cu temeinicie Sistemul?Vă daţi seama că toţi aceşti puşti de 6-7-8 ani au auzit acasă discuţii, li s-a zis: de la şcoală suta asta de euro sau lănţicul ăsta de aur sau parfumul ăsta de firmă pentru Doamna! Toţi aceşti copii sunt taraţi deja, ei ştiu de la grădiniţă că sistemul merge numai dacă dai şpagă, ce stimulent pentru a învăţa mai vreţi? Dacă, prin miracol, de mîine, Sistemul (nu numai cel educativ) ar deveni perfect curat, tot ne-ar trebui cel puţin două generaţii pentru a introduce valorile cinstei, onoarei, meritocraţiei, ambiţiei de a fi cel mai bun etc. în gena morală a copiilor Nimic întîmplător: exact în zilele derulării acestui scandal, profesorii (hai să renunţăm la desemnarea deloc elegantă cu vocabula „dascăli”) nu şi-au luat salariile, trataţi cu comunicate din vîrful buzelor şi ignoranţă oficială. „Lasă că le luaţi săptămîna viitoare”. Ca şi cum banca sau Renel-ul ar spune conciliant: lasă că plătiţi peste o săptămînă. Nu, dle Ponta, dle ministru, banca mă rade pentru fiecare zi de întîrziere. Eu, cetăţeanul anonim, cum vă rad pe domniile voastre a căror singură sarcină este să mă plătiţi la timp, fiind angajatul dumneavoastră? Nu putem să nu punem în corelaţie aceste două serii de fapte. Ştiu un singur ministru al învăţămîntului care a demisionat cînd nu i s-a pus la dispoziţie bugetul necesar. Actualul ministru vorbea de ajutorarea şcolilor. E o chestiune gingaşă. Sigur, nu are nimeni, nimic împotriva unor acte de donaţie legale, se fac în toată lumea. Dar, cîtă vreme profesorul sau medicul român vor trăi la limita precarului nici un fel de „apostolat” nu este moral să i se ceară. S-a gîndit prost de la început. S-a făcut în justiţie un fel de stat în stat – cu salarii şi pensii mult, mult peste media celorlalţi bugetari – în ideea că astfel se va combate corupţia. S-a obţinut un efect pervers: nici corupţia (nici măcar cea măruntă, care e mai gravă ca semn, gen „caltaboşul”) n-a fost înlăturată şi frustrarea celorlalte categorii a atins cote înalte. Dacă s-ar fi aplicat acel azi uitat proiect cu o nouă grilă de salarizare, dacă investiţia în sănătate şi învăţămînt ar fi fost prioritară ţara ar fi avut un viitor. Aşa, viitorul ei este amanetat… Avem o educaţie care dăunează grav sănătăţii (morale).

P.S. Din păcate nu scap nici în acest an de PS. Chiar dacă primul ministru plagiator este acum cînd scriu dat dispărut de frică. Se spune că Ministerul Învăţămîntului licitează nu ştiu ce program de identificare a plagiatelor. Dar, cînd scandalul era în toi, dna. Andronescu de funebră amintire şi enervantă prezenţă televizuală, proclama că avem un astfel de sistem foarte performant. Atunci? Îi propun dlui Ponta să o ia imediat drept consilier pe doamna învăţătoare momentan rămasă fără slujbă. Se potrivesc perfect.

CE-A FOST

CE A FOST, A FOST, CE VA FI, VA FI
Am impresia că, în avalanşa de sosiri, plecări, delegaţii, comunicate, conferinţe de presă, dineuri oficiale, declaraţii de presă, interviuri, declaraţii, depeşe de la marile agenţii de presă internaţionale, briefinguri etc etc, presa noastră şi-a pierdut capul. Obişnuită să inventeze evenimente într-o ţară ternă şi mornă, presa noastră s-a simţit covârşită în clipa când a avut de-a face cu un surplus (şi ce surplus!) de personalităţi şi evenimente, le-a ratat glorios din lipsă de competenţă. Felul în care s-a alergat după cei 3-4 oameni care cât de cât au habar despre situaţia internaţională şi o pot explica raţional a arătat unde este adevărata penurie a României. O duduie care comenta trecerea coloanei lui George W. Busch pe la Arcul de Triumf ajunsese la un adevărat extaz orgasmic, încât a fost nevoie de luciditatea şi experienţa lui Emil Hurezeanu pentru a-i atrage atenţia că respectivul comentariu nu îşi are rostul în maniera aceea afectiv-provincială. Ce am observat: 1. Modul agresiv şi de tip „drobul de sare” în care, cu săptămâni înainte, a fost isterizată populaţia pe tema „cum se va circula”, în fond, s-a circulat cu probleme dar nu a fost apocalipsa. 2. Interpretarea întregii desfăşurări prin prisma îngustă a politicii interne, dacă una sau alta dintre hotărâri îi foloseşte lui Băsescu ori nu. Analiză fireşte de o rea voinţă şi un provincialism patente. 3. „Filozofia” fotbalistică, am auzit până la saturaţie întrebarea: ce a câştigat România? România a câştigat enorm prin însuşi faptul că a organizat reuniunea. Iar obsesia „bilanţului de a doua zi” este cel puţin puerilă. Rezultatele unei asemenea reuniuni se văd uneori după un deceniu. Şi, la fel încăpăţânarea de a determina un câştigător, Putin ori Busch? Nuanţele au lipsit. 4. Obsesia de a se dedica aflării nodurilor în papură, în loc de a intra în analiza substanţei acestei întâlniri cum România nu va mai găzdui în următoarele decenii. S-a putut vedea/citi cu uşurinţă un fel de dorinţă nebună de a se întâmpla ceva rău, numai pentru a se împlini previziunile lor fataliste. Nu ne place când ceva iese bine. Până şi disfuncţionalităţile normale în astfel de mega-acţiuni au fost hipertrofiate: pană de curent a fost şi pe la nemţi, ba se pare că şi pana şi dificultăţile de traducere au fost cauzate de unii responsabili din partea NATO. Cât despre scandalul cu manifestanţii, am văzut cu toţii ce bătăi iau de la forţele de ordine pe la Summiturile G8. Câţi oameni cu intenţii curate ştiţi dumneavoastră care să-şi permită să închirieze o ditamai hală industrială? Cu ce bani? 5. După ce, acum vreo 10-15 ani nu am fi avut curajul să ne imaginăm o asemenea bucurie, acum pradă modelor şi unui snobism de cea mai proastă calitate, avem şi noi „pacifişti”, „antiatlantişti” strâmbăm din nas ca ţoapa sărită de la mămăligă la icrele negre care nu-i plac. 6. Una din lozincile pe care le tot auzim de vreo 4 ani încoace este că România nu are o politică externă. Sigur, România avea o excelentă politică externă pe vremea preşedintelui Iliescu, a miniştrilor Roman, Severin, Geoană ori Năstase. Aici este cazul să privim mai cu atenţie exemplul Greciei care, pentru o chestiune la urma urmei minoră, a putut bloca o decizie ca şi luată, prin fermitatea atitudinii. Preşedintele Băsescu are meritul ca, în lipsa unui ministru de externe, (a auzit cineva de dl. Cioroianu pe care până şi colega de partid cu veleităţi ministeriale, dna. Nicolai a cerut să-l pitim pe timpul celor 3-4 zile?) să rostească foarte răspicat unele adevăruri incomode pentru urechile străinilor. Şi este apreciat pentru asta. Ceea ce nu înţeleg, cei care ne tot omoară cu „s-o luăm cu binişorul”, „cu un ce de politică” este că vremea diplomaţiei cu multe cuvinte care nu spun nimic a trecut. Ideea unei şire a spinării drepte ne este cu desăvârşire străină. Cum să te pui cu rusul? 7. Aşadar să ne întoarcem la fetidul naţional!

IUDA

TOVARĂŞUL IUDA
Aniversarea a 90 de ani a unirii Basarabiei cu Regatul României a trecut slab comentată în presa noastră. Mult mai interesată de subiectele mediocre ale mizerabilei vieţi politice. Să observăm că, prin Republica Moldova, România de azi nu se învecinează cu un stat fictiv şi cu o populaţie românofonă încă majoritară, ci cu comunismul. Ceea ce aşează discuţia în alte coordonate. Ceremoniile lirice şi lacrimogen-evocatoare nu au nici o valoare practică, nici măcar educativă, astăzi. Părerea mea este că, forţând circumstanţele, în 1990 se putea face o federaţie sau ceva de genul acesta, punând marile puteri europene în faţa faptului împlinit, cam cum se petrecuseră lucrurile în 1859. Numai că, în 1990, pe ambele maluri ale Prutului nu decideau Brătieni, Kogălniceanu, Cuza şi ceilalţi. Pe ambele maluri ale Prutului domnea tovarăşul Iuda. Care poate avea multe nume, ca şi diavolul al cărui reprezentant permanent pe pământ este. Un singur lucru ştie la perfecţie tovarăşul Iuda: să trădeze şi să-şi numere arginţii. Iar trădarea şi crima sunt cele două feţe ale monedei numite comunism. O istorie a comunismului ne pune permanent să ne raportăm la aceste două trăsături. O vorbă celebră spune că suprema viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există. De această viclenie s-a prelevat extraordinar comunismul în 1989, când s-a prefăcut decedat cu acte în regulă, trădându-şi aparent chiar principiile dar renăscând în numai câţiva ani curat şi strecurat. O altfel de cortină desparte Europa, nu mai e una în spaţiu ci una în minţi. Partidele comuniste sunt bine merci în multe dintre statele occidentale, unde nu îşi asumă nimic din crimele istoriei. Pare că s-au născut ieri. Lucru de neînchipuit cu un partid fascist. Comunismul pare a avea numai viitor, nu şi trecut. Extrema dreaptă este împiedicată din faşă, discursul istoric al victimelor sale este pe bună dreptate mereu ţinut în actualitate. Invers, discursul victimelor comunismului nu se aude, acoperit de torenţiala retorică de stânga auzită de la amvoanele seculare ale presei, universităţilor, parlamentelor şi guvernelor. E o lipsă de echilibru aici care destabilizează fundamental lumea de azi. În Europa de Est, ţările care au trecut prin infern au o oarecare reţinere faţă de manevrele tovarăşului Iuda. În schimb vestul e lipsit de imunitate ca amerindienii faţă de varicelă. Ei refuză condamnarea comunismului în exact aceiaşi termeni în care a fost condamnat fascismul. Aşa se face că sunt întinse porţiuni de pe glob în care tovarăşul Iuda nu trebuie să facă nici măcar efortul de a-şi schimba şapca. Vorbesc de China olimpică, de India sau America de Sud. Însumaţi populaţia acestor ţări şi veţi vedea de ce tovul Iuda îşi râde în pumni, a câştigat partida, lăsându-ne să credem că nici măcar nu este în teren. Într-un asemenea context, enclave gen republica tovarăşului Voronin sunt simple laboratoare de experimentare în care Iuda îşi pregăteşte reţetele. Putem să râdem de dicţionarul moldovenesc-românesc, de pretenţiile statale ale acestei anomalii istorice. Ea se simte bine merci şi aşa se va simţi câtă vreme tovarăşul Iuda va sta la butoanele lumii. Chişinău nu e decât traducerea în „limba moldovenească” a numelui propriu Kremlin. Care ar fi trebuit să fie reacţia noastră? Memoria. Este duşmanul cel mai urât de către tovarăşul Iuda. Victimele comunismului trebuie ajutate să-şi facă auzit strigătul. Basarabia reprezintă o rezervaţie naturală în care dezastrele regimului se pot vedea pe viu. Câtă vreme tot ce ţine de mentalul public: televiziune, presă scrisă, biblioteci…stă sub dominanta rusă. Cu cât mai mulţi vor fi studenţii şi elevii basarabeni veniţi în România, cu cât vom reuşi să trimitem acolo cărţi, reviste şi ziare, cu atât ne vom putea construi o istorie comună dincolo de cea trecută şi de planurile cancelariilor. A fost o aniversare tare pustie şi tristă. Vânzătorul îşi râdea în pumni.

FISA

NE-A PICAT FISA
Dacă mai era nevoie de o demonstraţie că preşedintele a avut dreptate în ceea ce priveşte presa, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este edificator. Ceea ce se întâmplă seară de seară la Antene ţine de jurnalismul de calitate cât ţine dl. Cristoiu de o echipă din NBA. Ceea ce vedem acolo nu este nici investigaţie, nici comentariu – partizan măcar – ci pur şi simplu propagandă abjectă. „Băsescu şi-a apărat familia”. De ce ar fi ceva anormal? Băsescu a folosit un limbaj inadmisibil. Voma dlui. Cristian Tudor Popescu e mult mai admisibilă, nu-i aşa? „Atac la adresa presei”. Care presă? Ceea ce fac domnii şi doamnele respectivi/e nu e presă. Să luăm un exemplu: titlu mare, „femeile preşedintelui”. Despre relaţia preşedintelui cu dna. Udrea se scrie de câţiva ani. A adus cineva vreo dovadă? Prima regulă a jurnalismului: cele două surse independente şi credibile este voios ignorată de către „ziariştii” cu fise. Jurnaliştii americani au adus declaraţii de martori plus rochiţa respectivă în cazul Monica. Ai noştri se dispensează de dovezi, e mai uşor să arunci cu vorbe. Câtă vreme CRP-ul analizează nu prestaţia execrabilă a formatorilor de opinie, ci pe cea a preşedintelui, ce să mai aşteptăm? Ar fi bine să cunoaştem despre afacerile marilor noştri jurnalişti măcar atâta cât ştim despre cele ale politicienilor. Relaţiile dlui. Ciutacu cu arabii încă de pe vremea cât era consilierul dlui. Muşetescu şi le vindea într-o veselie întreprinderi pe nimic îi conferă o mare autoritate morală. Procesele pierdute de dl. Cristoiu, aşijderea. Ziariştii care au firme de consultanţă nu au nici o jenă să fie plătiţi gras de ministere. Dl. Chireac, după ce a fost nevoit să plece de la Gândul, e numai bun de angajat la TVR. Care TVR, aflat într-o cădere liberă de audienţă de la venirea dlui Sassu, nu bagă fise, ci spaime în comentatori, ordonând ca, în plină efervescenţă electorală, ştirile politice să fie exilate în a doua jumătate a jurnalului. Se poate imagina o decizie mai anti-jurnalistică? Apropo: cum de mai este dl. Sassu director al TVR după ce a oprit difuzarea casetei cu caltaboşii? Nu-mi amintesc ca presa să fi făcut front comun împotriva acestui grosolan abuz administrativ-politic. Sau ce reacţie a avut presa în faţa ideii aberante de a face pe banii noştri TVR3 ca organ de goarnă al hoardei politice.După cum presa tonomat se fereşte ca de foc să explice miracolul în care România se scaldă voios de mai multe luni. E un mister care-i lasă perplecşi pe politologi: cum poate fi guvernată o ţară de un guvern care are cam 20% din susţinere şi nici o alianţă vizibilă în parlament care să-l susţină? Aşa ceva este echivalent cu plopul care face mere. Şi totuşi, în România funcţionează, şi anomalia nu stârneşte nici o reacţie. În momentul în care presa de gang va rămâne în gang şi nu va avea pretenţia de a forma opinia publică (precum dl Tatulici-Caritas şi ceilalţi), atunci vom avea şi o democraţie reală. Sigur că dl. preşedinte ne-a făcut să ne pice fisa. În ambele sensuri. Ce scandal că domnul pe care juna Elena l-a devansat la conducerea organizaţiei de tineret a fost dat afară. Faptul că a trecut a doua zi la PSD arată ce calitate umană avea. Dar despre asta nu s-au mai făcut show-uri. Fisa dlui preşedinte va dispărea din politică mai repede decât a apărut. Fisele tonomatelor jurnalism vor îmbogăţi multă vreme pe unii, spre deliciul gloatei proaste care le înghite gogoşile cotidiene.

mult

"Nu mai e mult, până mai e foarte puţin.."
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.

Montă politică

SEZONUL DE MONTĂ POLITICĂ
S-a deschis sezonul la montă politică. În pregătirea alegerilor, asistăm la cele mai bizare genetic încrucişări între partide. Cele mici sunt devorate şi se lasă cu plăcere fagogitate. Partidele dlor. Constantinescu, Guşe, Voiculescu, ţăndările ecologiste şi câte altele se zbat să audă lumea de ele măcar în momentul când dispar. De aceea le-am amintit sub numele conducătorilor, cum le ştie de fapt cetăţeanul obişnuit. Observ doar în trecere că dl. Constantinescu a fost un personaj tragic ca preşedinte, unul profund ridicol după aceea şi pare a-şi fi regăsit o urmă de demnitate dacă este adevărat că a demisionat din viaţa politică. Revenind, nu e nimic anormal ca partidele mici (care nu-şi au justificarea) să fie absorbite. E anormal felul cum se petrece acest troc. Pentru că toate deplasările noastre de trupe politice nu au la bază criterii de ideologie de partid. Este suficient să urmărim atitudinile din ultimele săptămâni ale primadonelor politice pentru a vedea că la noi există o singură ideologie în funcţie de care se poziţionează forţele: băsescianismul. În rest, nimic. E o sărăcie extrem de periculoasă şi parcă marchează un regres faţă de precedentele alegeri. Social-democraţie, liberalism, creştin-democraţie, social-liberalism, ecologism….bah. la noi nu există nimic din toate astea decât pentru a acoperi spaţiul de seară al televiziunilor. La noi există numai Băsescu care trebuie dărâmat sau susţinut şi atât. Iată de pildă cum adevăratele teme de dezbateri care ar fi trebuit să ne preocupe în ultima vreme: revenirea tyranozaurilor în PSD, declaraţiile anti-americane, parcă citate din Scânteia, ale unei doamne Bărbulescu, care ar trebui să fie prin funcţie motorul independenţei Justiţiei, pactul pentru educaţie (mizerabil tratat în presă), intrarea preoţilor în politică şamd au fost înlocuite de o campanie idioată împotriva fiicei lui Băsescu. Acum, domnişoara respectivă nu e mai proastă decât jumătate din parlament, (bărbaţii inclusiv) campania a început însă mult înainte de a scoate porumbeii pe guriţă, ceea ce arată clar că e o campanie împotriva preşedintelui. Dl. Băsescu a greşit că s-a enervat, are mult mai mult succes când e ironic. Dar, de fiecare dată se discută cum a spus Băsescu şi nu ce a spus. N-a avut dreptate cu ziariştii tonomat şi cu presa mizerabilă? 100%. Mai vinovaţi mi se par micii pupincurişti din organizaţia de tineret care au propus-o pe stimata domnişoară dintr-un oportunism greţos de cea mai pură esenţă ceauşistă. Ei, presa noastră a făcut din acest mic scandal un capăt de ţară. Mai mult, se întruneşte CRP-ul dar, stupoare, ca să analizeze prestaţia preşedintelui, nu vocabularul incalificabil al lui Cristian Tudor Popescu, nu deontologia sub orice standard a presei noastre, nu prezenţa în calitate de formatori de opinie a unor indivizi cu mari tare, gen Cristoiu, Tatulici, Roşca, Ciutacu, Roncea etc. Sinistrul Consiliu pentru combaterea discriminării nu suflă nici el nici o vorbă. E mai bine să fii ţigan decât femeie în România. Adevărul nud este că asistăm la o regrupare fără precedent a tuturor forţelor politice, economice, mediatice, din „servicii” care au ţinut timp de aproape 20 de ani România în afara circuitului european. Pentru că acesta era interesul lor. Şi îşi dau seama că, dacă pierd acum pârghiile puterii (e secretul propunerii PSD cu uninominalul la şefia consiliilor judeţene, creând astfel o redutabilă putere paralelă), s-ar putea să fie definitiv. În loc să ia seama că marile partide nu au candidaţi veridici la primăria Bucureştiului (un fenomen mai mult decât îngrijorător), în loc să ceară în cor demisia ministrului de la învăţământ pentru noua şuşă cu subiectele de Bac, comentatorii au declanşat stupidul scandal al tonomatelor. Suntem o ţară de stupizi.

Ipocrizie

SFÂNTA, MAREA IPOCRIZIE
A făcut ceva vâlvă în ultimele săptămâni cazul unei comunităţi de ţigani în care se practică obiceiul tradiţional al căsătoriei de la vârste fragede şi „promisiunea” pe care şi-o fac cele două familii când încă odraslele sunt în prima copilărie. Din nou presa atinsă de imbecilitate a speculat numai aspectul scandalos al lucrurilor, ocolind temeiul incidentului. Posibilitatea de integrare a ţiganilor nu este discutată nici de reprezentanţii lor, nici de puzderia de ONG-uri calate pe aşa-zisele drepturi ale minorităţilor. Avem aici de-a face cu enorma ipocrizie occidentală pe care ai noştri o înghit pe nemestecate. Ni se cere, astfel, să încurajăm minorităţile să-şi păstreze tradiţiile culturale. Dar, printre aceste tradiţii stau la loc de frunte şi căsătoria la o vârstă fragedă şi nomadismul şi igiena precară şi ignorarea şcolii şamd. Nu numai dansurile din filmele lui Kusturica care marşează pe pitoresc. Opunându-se vehement ca unei barbarii căsătoriei între copii, militanţii sunt în contradicţie cu ei înşişi. Ori accepţi toate tradiţiile, ori stabileşti că unele sunt bune, altele rele, şi atunci, de fapt, introduci un arbitrariu total. Din ce punct de vedere clasifici tradiţiile ca acceptabile sau inacceptabile? Tot din punctul tău de vedere, al europeanului trecut prin Iluminism şi raţionalism, prin Declaraţia drepturilor omului şi revoluţiile de emancipare. Atunci, mergi până la capăt! Faptul că ni se reproşează în mass media internaţională că nu suntem în stare să rezolvăm problema ţiganilor escamotează realităţi grave. De pildă, există presiuni în Anglia, din partea comunităţii musulmane tot mai numeroase (cam 3%) şi mai vehemente, să fie acceptată legea Sharia, care prevede printre altele o înţelegere între familii privind viitorul mariaj care se face pe la 7-8 ani, iar consumarea propriu-zisă a mariajului se face cam pe la 14 ani. De ce „acolo” acest lucru ar fi văzut ca o dovadă de toleranţă (imbecilă cred eu – repet cuvântul care etimologic înseamnă „slăbiciune”) superioară, iar la noi ca una de subdezvoltare morală? Raţionamentul moral este evident fisurat. Ideea că din Europa trebuie să importăm tot, fără nici o discuţie, este una debilă. „Europa” nu-şi poate ascunde aroganţa faţă de nou venite: vezi cazurile Mailat (ce s-ar fi întâmplat dacă în presa noastră ar fi apărut asemenea pusee rasiste?), Nokia-Jucu, Ford-Craiova…şi câte alte exemple se pot da. Există cetăţeni europeni de rangul 1 şi cetăţeni europeni de rangul 2 (români şi bulgari). E o realitate pe care n-ai voie să o spui în gura mare, contrazice ipocrizia egalitaristă a Bruxelles-ului şi a corectitudinii politice. Să nu se înţeleagă din cele de mai sus că aş fi anti-european, dimpotrivă sunt un susţinător vehement al europenizării noastre. Cu condiţia să aderăm la acea Europă care îşi cunoaşte tradiţia, nu la cea care îşi neagă, de exemplu, rădăcinile creştine. La acea Europă a oamenilor destinşi, curaţi, primitori, harnici, care au dat lumii Ştiinţa şi Arta (cu majusculă), nu la Europa blocată de stupide lozinci antiamericane, la acea Europă care se va dovedi în stare să condamne crimele comunismului cu aceeaşi vehemenţă cu care le condamnă pe cele ale nazismului. La acea Europă care nu se va lăsa strivită de terorismul minorităţilor de orice fgel. Europa unită se face nu prin legi debitate îndelung în birouri elegante, ci prin unirea unităţilor de măsură pentru toţi cetăţenii săi nominali. Statul român este străin nu numai faţă de cetăţenii minoritari, ci faţă de toţi cetăţenii săi cărora nu este în stare să le gândească o conducere eficientă. Ţiganii îşi fac titlu de glorie din a nu respecta legile scrise şi nescrise sub pretextul specifiictăţii etnice. Dl Tokes ăşi face birou euro-parlamentar la Budapesta, într-un stat al cărui cetăţean nu este. Parlamentul votează o lege a votului uninominal care nu este uninominal. Trăim într-o ţarăîn care toate par a spune, precum poetul, nu sunt ce par a fi. De aceea, renunţând la ipocrizie, ar trebui să ne întrebăm doar cum suntem cetăţeni .