CE A FOST, A FOST, CE VA FI, VA FI
Am impresia că, în avalanşa de sosiri, plecări, delegaţii, comunicate, conferinţe de presă, dineuri oficiale, declaraţii de presă, interviuri, declaraţii, depeşe de la marile agenţii de presă internaţionale, briefinguri etc etc, presa noastră şi-a pierdut capul. Obişnuită să inventeze evenimente într-o ţară ternă şi mornă, presa noastră s-a simţit covârşită în clipa când a avut de-a face cu un surplus (şi ce surplus!) de personalităţi şi evenimente, le-a ratat glorios din lipsă de competenţă. Felul în care s-a alergat după cei 3-4 oameni care cât de cât au habar despre situaţia internaţională şi o pot explica raţional a arătat unde este adevărata penurie a României. O duduie care comenta trecerea coloanei lui George W. Busch pe la Arcul de Triumf ajunsese la un adevărat extaz orgasmic, încât a fost nevoie de luciditatea şi experienţa lui Emil Hurezeanu pentru a-i atrage atenţia că respectivul comentariu nu îşi are rostul în maniera aceea afectiv-provincială. Ce am observat: 1. Modul agresiv şi de tip „drobul de sare” în care, cu săptămâni înainte, a fost isterizată populaţia pe tema „cum se va circula”, în fond, s-a circulat cu probleme dar nu a fost apocalipsa. 2. Interpretarea întregii desfăşurări prin prisma îngustă a politicii interne, dacă una sau alta dintre hotărâri îi foloseşte lui Băsescu ori nu. Analiză fireşte de o rea voinţă şi un provincialism patente. 3. „Filozofia” fotbalistică, am auzit până la saturaţie întrebarea: ce a câştigat România? România a câştigat enorm prin însuşi faptul că a organizat reuniunea. Iar obsesia „bilanţului de a doua zi” este cel puţin puerilă. Rezultatele unei asemenea reuniuni se văd uneori după un deceniu. Şi, la fel încăpăţânarea de a determina un câştigător, Putin ori Busch? Nuanţele au lipsit. 4. Obsesia de a se dedica aflării nodurilor în papură, în loc de a intra în analiza substanţei acestei întâlniri cum România nu va mai găzdui în următoarele decenii. S-a putut vedea/citi cu uşurinţă un fel de dorinţă nebună de a se întâmpla ceva rău, numai pentru a se împlini previziunile lor fataliste. Nu ne place când ceva iese bine. Până şi disfuncţionalităţile normale în astfel de mega-acţiuni au fost hipertrofiate: pană de curent a fost şi pe la nemţi, ba se pare că şi pana şi dificultăţile de traducere au fost cauzate de unii responsabili din partea NATO. Cât despre scandalul cu manifestanţii, am văzut cu toţii ce bătăi iau de la forţele de ordine pe la Summiturile G8. Câţi oameni cu intenţii curate ştiţi dumneavoastră care să-şi permită să închirieze o ditamai hală industrială? Cu ce bani? 5. După ce, acum vreo 10-15 ani nu am fi avut curajul să ne imaginăm o asemenea bucurie, acum pradă modelor şi unui snobism de cea mai proastă calitate, avem şi noi „pacifişti”, „antiatlantişti” strâmbăm din nas ca ţoapa sărită de la mămăligă la icrele negre care nu-i plac. 6. Una din lozincile pe care le tot auzim de vreo 4 ani încoace este că România nu are o politică externă. Sigur, România avea o excelentă politică externă pe vremea preşedintelui Iliescu, a miniştrilor Roman, Severin, Geoană ori Năstase. Aici este cazul să privim mai cu atenţie exemplul Greciei care, pentru o chestiune la urma urmei minoră, a putut bloca o decizie ca şi luată, prin fermitatea atitudinii. Preşedintele Băsescu are meritul ca, în lipsa unui ministru de externe, (a auzit cineva de dl. Cioroianu pe care până şi colega de partid cu veleităţi ministeriale, dna. Nicolai a cerut să-l pitim pe timpul celor 3-4 zile?) să rostească foarte răspicat unele adevăruri incomode pentru urechile străinilor. Şi este apreciat pentru asta. Ceea ce nu înţeleg, cei care ne tot omoară cu „s-o luăm cu binişorul”, „cu un ce de politică” este că vremea diplomaţiei cu multe cuvinte care nu spun nimic a trecut. Ideea unei şire a spinării drepte ne este cu desăvârşire străină. Cum să te pui cu rusul? 7. Aşadar să ne întoarcem la fetidul naţional!
