CE A FOST, A FOST, CE VA FI, VA FI
Am impresia că, în avalanşa de sosiri, plecări, delegaţii, comunicate, conferinţe de presă, dineuri oficiale, declaraţii de presă, interviuri, declaraţii, depeşe de la marile agenţii de presă internaţionale, briefinguri etc etc, presa noastră şi-a pierdut capul. Obişnuită să inventeze evenimente într-o ţară ternă şi mornă, presa noastră s-a simţit covârşită în clipa când a avut de-a face cu un surplus (şi ce surplus!) de personalităţi şi evenimente, le-a ratat glorios din lipsă de competenţă. Felul în care s-a alergat după cei 3-4 oameni care cât de cât au habar despre situaţia internaţională şi o pot explica raţional a arătat unde este adevărata penurie a României. O duduie care comenta trecerea coloanei lui George W. Busch pe la Arcul de Triumf ajunsese la un adevărat extaz orgasmic, încât a fost nevoie de luciditatea şi experienţa lui Emil Hurezeanu pentru a-i atrage atenţia că respectivul comentariu nu îşi are rostul în maniera aceea afectiv-provincială. Ce am observat: 1. Modul agresiv şi de tip „drobul de sare” în care, cu săptămâni înainte, a fost isterizată populaţia pe tema „cum se va circula”, în fond, s-a circulat cu probleme dar nu a fost apocalipsa. 2. Interpretarea întregii desfăşurări prin prisma îngustă a politicii interne, dacă una sau alta dintre hotărâri îi foloseşte lui Băsescu ori nu. Analiză fireşte de o rea voinţă şi un provincialism patente. 3. „Filozofia” fotbalistică, am auzit până la saturaţie întrebarea: ce a câştigat România? România a câştigat enorm prin însuşi faptul că a organizat reuniunea. Iar obsesia „bilanţului de a doua zi” este cel puţin puerilă. Rezultatele unei asemenea reuniuni se văd uneori după un deceniu. Şi, la fel încăpăţânarea de a determina un câştigător, Putin ori Busch? Nuanţele au lipsit. 4. Obsesia de a se dedica aflării nodurilor în papură, în loc de a intra în analiza substanţei acestei întâlniri cum România nu va mai găzdui în următoarele decenii. S-a putut vedea/citi cu uşurinţă un fel de dorinţă nebună de a se întâmpla ceva rău, numai pentru a se împlini previziunile lor fataliste. Nu ne place când ceva iese bine. Până şi disfuncţionalităţile normale în astfel de mega-acţiuni au fost hipertrofiate: pană de curent a fost şi pe la nemţi, ba se pare că şi pana şi dificultăţile de traducere au fost cauzate de unii responsabili din partea NATO. Cât despre scandalul cu manifestanţii, am văzut cu toţii ce bătăi iau de la forţele de ordine pe la Summiturile G8. Câţi oameni cu intenţii curate ştiţi dumneavoastră care să-şi permită să închirieze o ditamai hală industrială? Cu ce bani? 5. După ce, acum vreo 10-15 ani nu am fi avut curajul să ne imaginăm o asemenea bucurie, acum pradă modelor şi unui snobism de cea mai proastă calitate, avem şi noi „pacifişti”, „antiatlantişti” strâmbăm din nas ca ţoapa sărită de la mămăligă la icrele negre care nu-i plac. 6. Una din lozincile pe care le tot auzim de vreo 4 ani încoace este că România nu are o politică externă. Sigur, România avea o excelentă politică externă pe vremea preşedintelui Iliescu, a miniştrilor Roman, Severin, Geoană ori Năstase. Aici este cazul să privim mai cu atenţie exemplul Greciei care, pentru o chestiune la urma urmei minoră, a putut bloca o decizie ca şi luată, prin fermitatea atitudinii. Preşedintele Băsescu are meritul ca, în lipsa unui ministru de externe, (a auzit cineva de dl. Cioroianu pe care până şi colega de partid cu veleităţi ministeriale, dna. Nicolai a cerut să-l pitim pe timpul celor 3-4 zile?) să rostească foarte răspicat unele adevăruri incomode pentru urechile străinilor. Şi este apreciat pentru asta. Ceea ce nu înţeleg, cei care ne tot omoară cu „s-o luăm cu binişorul”, „cu un ce de politică” este că vremea diplomaţiei cu multe cuvinte care nu spun nimic a trecut. Ideea unei şire a spinării drepte ne este cu desăvârşire străină. Cum să te pui cu rusul? 7. Aşadar să ne întoarcem la fetidul naţional!
duminică, 6 aprilie 2008
IUDA
TOVARĂŞUL IUDA
Aniversarea a 90 de ani a unirii Basarabiei cu Regatul României a trecut slab comentată în presa noastră. Mult mai interesată de subiectele mediocre ale mizerabilei vieţi politice. Să observăm că, prin Republica Moldova, România de azi nu se învecinează cu un stat fictiv şi cu o populaţie românofonă încă majoritară, ci cu comunismul. Ceea ce aşează discuţia în alte coordonate. Ceremoniile lirice şi lacrimogen-evocatoare nu au nici o valoare practică, nici măcar educativă, astăzi. Părerea mea este că, forţând circumstanţele, în 1990 se putea face o federaţie sau ceva de genul acesta, punând marile puteri europene în faţa faptului împlinit, cam cum se petrecuseră lucrurile în 1859. Numai că, în 1990, pe ambele maluri ale Prutului nu decideau Brătieni, Kogălniceanu, Cuza şi ceilalţi. Pe ambele maluri ale Prutului domnea tovarăşul Iuda. Care poate avea multe nume, ca şi diavolul al cărui reprezentant permanent pe pământ este. Un singur lucru ştie la perfecţie tovarăşul Iuda: să trădeze şi să-şi numere arginţii. Iar trădarea şi crima sunt cele două feţe ale monedei numite comunism. O istorie a comunismului ne pune permanent să ne raportăm la aceste două trăsături. O vorbă celebră spune că suprema viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există. De această viclenie s-a prelevat extraordinar comunismul în 1989, când s-a prefăcut decedat cu acte în regulă, trădându-şi aparent chiar principiile dar renăscând în numai câţiva ani curat şi strecurat. O altfel de cortină desparte Europa, nu mai e una în spaţiu ci una în minţi. Partidele comuniste sunt bine merci în multe dintre statele occidentale, unde nu îşi asumă nimic din crimele istoriei. Pare că s-au născut ieri. Lucru de neînchipuit cu un partid fascist. Comunismul pare a avea numai viitor, nu şi trecut. Extrema dreaptă este împiedicată din faşă, discursul istoric al victimelor sale este pe bună dreptate mereu ţinut în actualitate. Invers, discursul victimelor comunismului nu se aude, acoperit de torenţiala retorică de stânga auzită de la amvoanele seculare ale presei, universităţilor, parlamentelor şi guvernelor. E o lipsă de echilibru aici care destabilizează fundamental lumea de azi. În Europa de Est, ţările care au trecut prin infern au o oarecare reţinere faţă de manevrele tovarăşului Iuda. În schimb vestul e lipsit de imunitate ca amerindienii faţă de varicelă. Ei refuză condamnarea comunismului în exact aceiaşi termeni în care a fost condamnat fascismul. Aşa se face că sunt întinse porţiuni de pe glob în care tovarăşul Iuda nu trebuie să facă nici măcar efortul de a-şi schimba şapca. Vorbesc de China olimpică, de India sau America de Sud. Însumaţi populaţia acestor ţări şi veţi vedea de ce tovul Iuda îşi râde în pumni, a câştigat partida, lăsându-ne să credem că nici măcar nu este în teren. Într-un asemenea context, enclave gen republica tovarăşului Voronin sunt simple laboratoare de experimentare în care Iuda îşi pregăteşte reţetele. Putem să râdem de dicţionarul moldovenesc-românesc, de pretenţiile statale ale acestei anomalii istorice. Ea se simte bine merci şi aşa se va simţi câtă vreme tovarăşul Iuda va sta la butoanele lumii. Chişinău nu e decât traducerea în „limba moldovenească” a numelui propriu Kremlin. Care ar fi trebuit să fie reacţia noastră? Memoria. Este duşmanul cel mai urât de către tovarăşul Iuda. Victimele comunismului trebuie ajutate să-şi facă auzit strigătul. Basarabia reprezintă o rezervaţie naturală în care dezastrele regimului se pot vedea pe viu. Câtă vreme tot ce ţine de mentalul public: televiziune, presă scrisă, biblioteci…stă sub dominanta rusă. Cu cât mai mulţi vor fi studenţii şi elevii basarabeni veniţi în România, cu cât vom reuşi să trimitem acolo cărţi, reviste şi ziare, cu atât ne vom putea construi o istorie comună dincolo de cea trecută şi de planurile cancelariilor. A fost o aniversare tare pustie şi tristă. Vânzătorul îşi râdea în pumni.
Aniversarea a 90 de ani a unirii Basarabiei cu Regatul României a trecut slab comentată în presa noastră. Mult mai interesată de subiectele mediocre ale mizerabilei vieţi politice. Să observăm că, prin Republica Moldova, România de azi nu se învecinează cu un stat fictiv şi cu o populaţie românofonă încă majoritară, ci cu comunismul. Ceea ce aşează discuţia în alte coordonate. Ceremoniile lirice şi lacrimogen-evocatoare nu au nici o valoare practică, nici măcar educativă, astăzi. Părerea mea este că, forţând circumstanţele, în 1990 se putea face o federaţie sau ceva de genul acesta, punând marile puteri europene în faţa faptului împlinit, cam cum se petrecuseră lucrurile în 1859. Numai că, în 1990, pe ambele maluri ale Prutului nu decideau Brătieni, Kogălniceanu, Cuza şi ceilalţi. Pe ambele maluri ale Prutului domnea tovarăşul Iuda. Care poate avea multe nume, ca şi diavolul al cărui reprezentant permanent pe pământ este. Un singur lucru ştie la perfecţie tovarăşul Iuda: să trădeze şi să-şi numere arginţii. Iar trădarea şi crima sunt cele două feţe ale monedei numite comunism. O istorie a comunismului ne pune permanent să ne raportăm la aceste două trăsături. O vorbă celebră spune că suprema viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există. De această viclenie s-a prelevat extraordinar comunismul în 1989, când s-a prefăcut decedat cu acte în regulă, trădându-şi aparent chiar principiile dar renăscând în numai câţiva ani curat şi strecurat. O altfel de cortină desparte Europa, nu mai e una în spaţiu ci una în minţi. Partidele comuniste sunt bine merci în multe dintre statele occidentale, unde nu îşi asumă nimic din crimele istoriei. Pare că s-au născut ieri. Lucru de neînchipuit cu un partid fascist. Comunismul pare a avea numai viitor, nu şi trecut. Extrema dreaptă este împiedicată din faşă, discursul istoric al victimelor sale este pe bună dreptate mereu ţinut în actualitate. Invers, discursul victimelor comunismului nu se aude, acoperit de torenţiala retorică de stânga auzită de la amvoanele seculare ale presei, universităţilor, parlamentelor şi guvernelor. E o lipsă de echilibru aici care destabilizează fundamental lumea de azi. În Europa de Est, ţările care au trecut prin infern au o oarecare reţinere faţă de manevrele tovarăşului Iuda. În schimb vestul e lipsit de imunitate ca amerindienii faţă de varicelă. Ei refuză condamnarea comunismului în exact aceiaşi termeni în care a fost condamnat fascismul. Aşa se face că sunt întinse porţiuni de pe glob în care tovarăşul Iuda nu trebuie să facă nici măcar efortul de a-şi schimba şapca. Vorbesc de China olimpică, de India sau America de Sud. Însumaţi populaţia acestor ţări şi veţi vedea de ce tovul Iuda îşi râde în pumni, a câştigat partida, lăsându-ne să credem că nici măcar nu este în teren. Într-un asemenea context, enclave gen republica tovarăşului Voronin sunt simple laboratoare de experimentare în care Iuda îşi pregăteşte reţetele. Putem să râdem de dicţionarul moldovenesc-românesc, de pretenţiile statale ale acestei anomalii istorice. Ea se simte bine merci şi aşa se va simţi câtă vreme tovarăşul Iuda va sta la butoanele lumii. Chişinău nu e decât traducerea în „limba moldovenească” a numelui propriu Kremlin. Care ar fi trebuit să fie reacţia noastră? Memoria. Este duşmanul cel mai urât de către tovarăşul Iuda. Victimele comunismului trebuie ajutate să-şi facă auzit strigătul. Basarabia reprezintă o rezervaţie naturală în care dezastrele regimului se pot vedea pe viu. Câtă vreme tot ce ţine de mentalul public: televiziune, presă scrisă, biblioteci…stă sub dominanta rusă. Cu cât mai mulţi vor fi studenţii şi elevii basarabeni veniţi în România, cu cât vom reuşi să trimitem acolo cărţi, reviste şi ziare, cu atât ne vom putea construi o istorie comună dincolo de cea trecută şi de planurile cancelariilor. A fost o aniversare tare pustie şi tristă. Vânzătorul îşi râdea în pumni.
FISA
NE-A PICAT FISA
Dacă mai era nevoie de o demonstraţie că preşedintele a avut dreptate în ceea ce priveşte presa, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este edificator. Ceea ce se întâmplă seară de seară la Antene ţine de jurnalismul de calitate cât ţine dl. Cristoiu de o echipă din NBA. Ceea ce vedem acolo nu este nici investigaţie, nici comentariu – partizan măcar – ci pur şi simplu propagandă abjectă. „Băsescu şi-a apărat familia”. De ce ar fi ceva anormal? Băsescu a folosit un limbaj inadmisibil. Voma dlui. Cristian Tudor Popescu e mult mai admisibilă, nu-i aşa? „Atac la adresa presei”. Care presă? Ceea ce fac domnii şi doamnele respectivi/e nu e presă. Să luăm un exemplu: titlu mare, „femeile preşedintelui”. Despre relaţia preşedintelui cu dna. Udrea se scrie de câţiva ani. A adus cineva vreo dovadă? Prima regulă a jurnalismului: cele două surse independente şi credibile este voios ignorată de către „ziariştii” cu fise. Jurnaliştii americani au adus declaraţii de martori plus rochiţa respectivă în cazul Monica. Ai noştri se dispensează de dovezi, e mai uşor să arunci cu vorbe. Câtă vreme CRP-ul analizează nu prestaţia execrabilă a formatorilor de opinie, ci pe cea a preşedintelui, ce să mai aşteptăm? Ar fi bine să cunoaştem despre afacerile marilor noştri jurnalişti măcar atâta cât ştim despre cele ale politicienilor. Relaţiile dlui. Ciutacu cu arabii încă de pe vremea cât era consilierul dlui. Muşetescu şi le vindea într-o veselie întreprinderi pe nimic îi conferă o mare autoritate morală. Procesele pierdute de dl. Cristoiu, aşijderea. Ziariştii care au firme de consultanţă nu au nici o jenă să fie plătiţi gras de ministere. Dl. Chireac, după ce a fost nevoit să plece de la Gândul, e numai bun de angajat la TVR. Care TVR, aflat într-o cădere liberă de audienţă de la venirea dlui Sassu, nu bagă fise, ci spaime în comentatori, ordonând ca, în plină efervescenţă electorală, ştirile politice să fie exilate în a doua jumătate a jurnalului. Se poate imagina o decizie mai anti-jurnalistică? Apropo: cum de mai este dl. Sassu director al TVR după ce a oprit difuzarea casetei cu caltaboşii? Nu-mi amintesc ca presa să fi făcut front comun împotriva acestui grosolan abuz administrativ-politic. Sau ce reacţie a avut presa în faţa ideii aberante de a face pe banii noştri TVR3 ca organ de goarnă al hoardei politice.După cum presa tonomat se fereşte ca de foc să explice miracolul în care România se scaldă voios de mai multe luni. E un mister care-i lasă perplecşi pe politologi: cum poate fi guvernată o ţară de un guvern care are cam 20% din susţinere şi nici o alianţă vizibilă în parlament care să-l susţină? Aşa ceva este echivalent cu plopul care face mere. Şi totuşi, în România funcţionează, şi anomalia nu stârneşte nici o reacţie. În momentul în care presa de gang va rămâne în gang şi nu va avea pretenţia de a forma opinia publică (precum dl Tatulici-Caritas şi ceilalţi), atunci vom avea şi o democraţie reală. Sigur că dl. preşedinte ne-a făcut să ne pice fisa. În ambele sensuri. Ce scandal că domnul pe care juna Elena l-a devansat la conducerea organizaţiei de tineret a fost dat afară. Faptul că a trecut a doua zi la PSD arată ce calitate umană avea. Dar despre asta nu s-au mai făcut show-uri. Fisa dlui preşedinte va dispărea din politică mai repede decât a apărut. Fisele tonomatelor jurnalism vor îmbogăţi multă vreme pe unii, spre deliciul gloatei proaste care le înghite gogoşile cotidiene.
Dacă mai era nevoie de o demonstraţie că preşedintele a avut dreptate în ceea ce priveşte presa, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni este edificator. Ceea ce se întâmplă seară de seară la Antene ţine de jurnalismul de calitate cât ţine dl. Cristoiu de o echipă din NBA. Ceea ce vedem acolo nu este nici investigaţie, nici comentariu – partizan măcar – ci pur şi simplu propagandă abjectă. „Băsescu şi-a apărat familia”. De ce ar fi ceva anormal? Băsescu a folosit un limbaj inadmisibil. Voma dlui. Cristian Tudor Popescu e mult mai admisibilă, nu-i aşa? „Atac la adresa presei”. Care presă? Ceea ce fac domnii şi doamnele respectivi/e nu e presă. Să luăm un exemplu: titlu mare, „femeile preşedintelui”. Despre relaţia preşedintelui cu dna. Udrea se scrie de câţiva ani. A adus cineva vreo dovadă? Prima regulă a jurnalismului: cele două surse independente şi credibile este voios ignorată de către „ziariştii” cu fise. Jurnaliştii americani au adus declaraţii de martori plus rochiţa respectivă în cazul Monica. Ai noştri se dispensează de dovezi, e mai uşor să arunci cu vorbe. Câtă vreme CRP-ul analizează nu prestaţia execrabilă a formatorilor de opinie, ci pe cea a preşedintelui, ce să mai aşteptăm? Ar fi bine să cunoaştem despre afacerile marilor noştri jurnalişti măcar atâta cât ştim despre cele ale politicienilor. Relaţiile dlui. Ciutacu cu arabii încă de pe vremea cât era consilierul dlui. Muşetescu şi le vindea într-o veselie întreprinderi pe nimic îi conferă o mare autoritate morală. Procesele pierdute de dl. Cristoiu, aşijderea. Ziariştii care au firme de consultanţă nu au nici o jenă să fie plătiţi gras de ministere. Dl. Chireac, după ce a fost nevoit să plece de la Gândul, e numai bun de angajat la TVR. Care TVR, aflat într-o cădere liberă de audienţă de la venirea dlui Sassu, nu bagă fise, ci spaime în comentatori, ordonând ca, în plină efervescenţă electorală, ştirile politice să fie exilate în a doua jumătate a jurnalului. Se poate imagina o decizie mai anti-jurnalistică? Apropo: cum de mai este dl. Sassu director al TVR după ce a oprit difuzarea casetei cu caltaboşii? Nu-mi amintesc ca presa să fi făcut front comun împotriva acestui grosolan abuz administrativ-politic. Sau ce reacţie a avut presa în faţa ideii aberante de a face pe banii noştri TVR3 ca organ de goarnă al hoardei politice.După cum presa tonomat se fereşte ca de foc să explice miracolul în care România se scaldă voios de mai multe luni. E un mister care-i lasă perplecşi pe politologi: cum poate fi guvernată o ţară de un guvern care are cam 20% din susţinere şi nici o alianţă vizibilă în parlament care să-l susţină? Aşa ceva este echivalent cu plopul care face mere. Şi totuşi, în România funcţionează, şi anomalia nu stârneşte nici o reacţie. În momentul în care presa de gang va rămâne în gang şi nu va avea pretenţia de a forma opinia publică (precum dl Tatulici-Caritas şi ceilalţi), atunci vom avea şi o democraţie reală. Sigur că dl. preşedinte ne-a făcut să ne pice fisa. În ambele sensuri. Ce scandal că domnul pe care juna Elena l-a devansat la conducerea organizaţiei de tineret a fost dat afară. Faptul că a trecut a doua zi la PSD arată ce calitate umană avea. Dar despre asta nu s-au mai făcut show-uri. Fisa dlui preşedinte va dispărea din politică mai repede decât a apărut. Fisele tonomatelor jurnalism vor îmbogăţi multă vreme pe unii, spre deliciul gloatei proaste care le înghite gogoşile cotidiene.
mult
"Nu mai e mult, până mai e foarte puţin.."
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Montă politică
SEZONUL DE MONTĂ POLITICĂ
S-a deschis sezonul la montă politică. În pregătirea alegerilor, asistăm la cele mai bizare genetic încrucişări între partide. Cele mici sunt devorate şi se lasă cu plăcere fagogitate. Partidele dlor. Constantinescu, Guşe, Voiculescu, ţăndările ecologiste şi câte altele se zbat să audă lumea de ele măcar în momentul când dispar. De aceea le-am amintit sub numele conducătorilor, cum le ştie de fapt cetăţeanul obişnuit. Observ doar în trecere că dl. Constantinescu a fost un personaj tragic ca preşedinte, unul profund ridicol după aceea şi pare a-şi fi regăsit o urmă de demnitate dacă este adevărat că a demisionat din viaţa politică. Revenind, nu e nimic anormal ca partidele mici (care nu-şi au justificarea) să fie absorbite. E anormal felul cum se petrece acest troc. Pentru că toate deplasările noastre de trupe politice nu au la bază criterii de ideologie de partid. Este suficient să urmărim atitudinile din ultimele săptămâni ale primadonelor politice pentru a vedea că la noi există o singură ideologie în funcţie de care se poziţionează forţele: băsescianismul. În rest, nimic. E o sărăcie extrem de periculoasă şi parcă marchează un regres faţă de precedentele alegeri. Social-democraţie, liberalism, creştin-democraţie, social-liberalism, ecologism….bah. la noi nu există nimic din toate astea decât pentru a acoperi spaţiul de seară al televiziunilor. La noi există numai Băsescu care trebuie dărâmat sau susţinut şi atât. Iată de pildă cum adevăratele teme de dezbateri care ar fi trebuit să ne preocupe în ultima vreme: revenirea tyranozaurilor în PSD, declaraţiile anti-americane, parcă citate din Scânteia, ale unei doamne Bărbulescu, care ar trebui să fie prin funcţie motorul independenţei Justiţiei, pactul pentru educaţie (mizerabil tratat în presă), intrarea preoţilor în politică şamd au fost înlocuite de o campanie idioată împotriva fiicei lui Băsescu. Acum, domnişoara respectivă nu e mai proastă decât jumătate din parlament, (bărbaţii inclusiv) campania a început însă mult înainte de a scoate porumbeii pe guriţă, ceea ce arată clar că e o campanie împotriva preşedintelui. Dl. Băsescu a greşit că s-a enervat, are mult mai mult succes când e ironic. Dar, de fiecare dată se discută cum a spus Băsescu şi nu ce a spus. N-a avut dreptate cu ziariştii tonomat şi cu presa mizerabilă? 100%. Mai vinovaţi mi se par micii pupincurişti din organizaţia de tineret care au propus-o pe stimata domnişoară dintr-un oportunism greţos de cea mai pură esenţă ceauşistă. Ei, presa noastră a făcut din acest mic scandal un capăt de ţară. Mai mult, se întruneşte CRP-ul dar, stupoare, ca să analizeze prestaţia preşedintelui, nu vocabularul incalificabil al lui Cristian Tudor Popescu, nu deontologia sub orice standard a presei noastre, nu prezenţa în calitate de formatori de opinie a unor indivizi cu mari tare, gen Cristoiu, Tatulici, Roşca, Ciutacu, Roncea etc. Sinistrul Consiliu pentru combaterea discriminării nu suflă nici el nici o vorbă. E mai bine să fii ţigan decât femeie în România. Adevărul nud este că asistăm la o regrupare fără precedent a tuturor forţelor politice, economice, mediatice, din „servicii” care au ţinut timp de aproape 20 de ani România în afara circuitului european. Pentru că acesta era interesul lor. Şi îşi dau seama că, dacă pierd acum pârghiile puterii (e secretul propunerii PSD cu uninominalul la şefia consiliilor judeţene, creând astfel o redutabilă putere paralelă), s-ar putea să fie definitiv. În loc să ia seama că marile partide nu au candidaţi veridici la primăria Bucureştiului (un fenomen mai mult decât îngrijorător), în loc să ceară în cor demisia ministrului de la învăţământ pentru noua şuşă cu subiectele de Bac, comentatorii au declanşat stupidul scandal al tonomatelor. Suntem o ţară de stupizi.
S-a deschis sezonul la montă politică. În pregătirea alegerilor, asistăm la cele mai bizare genetic încrucişări între partide. Cele mici sunt devorate şi se lasă cu plăcere fagogitate. Partidele dlor. Constantinescu, Guşe, Voiculescu, ţăndările ecologiste şi câte altele se zbat să audă lumea de ele măcar în momentul când dispar. De aceea le-am amintit sub numele conducătorilor, cum le ştie de fapt cetăţeanul obişnuit. Observ doar în trecere că dl. Constantinescu a fost un personaj tragic ca preşedinte, unul profund ridicol după aceea şi pare a-şi fi regăsit o urmă de demnitate dacă este adevărat că a demisionat din viaţa politică. Revenind, nu e nimic anormal ca partidele mici (care nu-şi au justificarea) să fie absorbite. E anormal felul cum se petrece acest troc. Pentru că toate deplasările noastre de trupe politice nu au la bază criterii de ideologie de partid. Este suficient să urmărim atitudinile din ultimele săptămâni ale primadonelor politice pentru a vedea că la noi există o singură ideologie în funcţie de care se poziţionează forţele: băsescianismul. În rest, nimic. E o sărăcie extrem de periculoasă şi parcă marchează un regres faţă de precedentele alegeri. Social-democraţie, liberalism, creştin-democraţie, social-liberalism, ecologism….bah. la noi nu există nimic din toate astea decât pentru a acoperi spaţiul de seară al televiziunilor. La noi există numai Băsescu care trebuie dărâmat sau susţinut şi atât. Iată de pildă cum adevăratele teme de dezbateri care ar fi trebuit să ne preocupe în ultima vreme: revenirea tyranozaurilor în PSD, declaraţiile anti-americane, parcă citate din Scânteia, ale unei doamne Bărbulescu, care ar trebui să fie prin funcţie motorul independenţei Justiţiei, pactul pentru educaţie (mizerabil tratat în presă), intrarea preoţilor în politică şamd au fost înlocuite de o campanie idioată împotriva fiicei lui Băsescu. Acum, domnişoara respectivă nu e mai proastă decât jumătate din parlament, (bărbaţii inclusiv) campania a început însă mult înainte de a scoate porumbeii pe guriţă, ceea ce arată clar că e o campanie împotriva preşedintelui. Dl. Băsescu a greşit că s-a enervat, are mult mai mult succes când e ironic. Dar, de fiecare dată se discută cum a spus Băsescu şi nu ce a spus. N-a avut dreptate cu ziariştii tonomat şi cu presa mizerabilă? 100%. Mai vinovaţi mi se par micii pupincurişti din organizaţia de tineret care au propus-o pe stimata domnişoară dintr-un oportunism greţos de cea mai pură esenţă ceauşistă. Ei, presa noastră a făcut din acest mic scandal un capăt de ţară. Mai mult, se întruneşte CRP-ul dar, stupoare, ca să analizeze prestaţia preşedintelui, nu vocabularul incalificabil al lui Cristian Tudor Popescu, nu deontologia sub orice standard a presei noastre, nu prezenţa în calitate de formatori de opinie a unor indivizi cu mari tare, gen Cristoiu, Tatulici, Roşca, Ciutacu, Roncea etc. Sinistrul Consiliu pentru combaterea discriminării nu suflă nici el nici o vorbă. E mai bine să fii ţigan decât femeie în România. Adevărul nud este că asistăm la o regrupare fără precedent a tuturor forţelor politice, economice, mediatice, din „servicii” care au ţinut timp de aproape 20 de ani România în afara circuitului european. Pentru că acesta era interesul lor. Şi îşi dau seama că, dacă pierd acum pârghiile puterii (e secretul propunerii PSD cu uninominalul la şefia consiliilor judeţene, creând astfel o redutabilă putere paralelă), s-ar putea să fie definitiv. În loc să ia seama că marile partide nu au candidaţi veridici la primăria Bucureştiului (un fenomen mai mult decât îngrijorător), în loc să ceară în cor demisia ministrului de la învăţământ pentru noua şuşă cu subiectele de Bac, comentatorii au declanşat stupidul scandal al tonomatelor. Suntem o ţară de stupizi.
Ipocrizie
SFÂNTA, MAREA IPOCRIZIE
A făcut ceva vâlvă în ultimele săptămâni cazul unei comunităţi de ţigani în care se practică obiceiul tradiţional al căsătoriei de la vârste fragede şi „promisiunea” pe care şi-o fac cele două familii când încă odraslele sunt în prima copilărie. Din nou presa atinsă de imbecilitate a speculat numai aspectul scandalos al lucrurilor, ocolind temeiul incidentului. Posibilitatea de integrare a ţiganilor nu este discutată nici de reprezentanţii lor, nici de puzderia de ONG-uri calate pe aşa-zisele drepturi ale minorităţilor. Avem aici de-a face cu enorma ipocrizie occidentală pe care ai noştri o înghit pe nemestecate. Ni se cere, astfel, să încurajăm minorităţile să-şi păstreze tradiţiile culturale. Dar, printre aceste tradiţii stau la loc de frunte şi căsătoria la o vârstă fragedă şi nomadismul şi igiena precară şi ignorarea şcolii şamd. Nu numai dansurile din filmele lui Kusturica care marşează pe pitoresc. Opunându-se vehement ca unei barbarii căsătoriei între copii, militanţii sunt în contradicţie cu ei înşişi. Ori accepţi toate tradiţiile, ori stabileşti că unele sunt bune, altele rele, şi atunci, de fapt, introduci un arbitrariu total. Din ce punct de vedere clasifici tradiţiile ca acceptabile sau inacceptabile? Tot din punctul tău de vedere, al europeanului trecut prin Iluminism şi raţionalism, prin Declaraţia drepturilor omului şi revoluţiile de emancipare. Atunci, mergi până la capăt! Faptul că ni se reproşează în mass media internaţională că nu suntem în stare să rezolvăm problema ţiganilor escamotează realităţi grave. De pildă, există presiuni în Anglia, din partea comunităţii musulmane tot mai numeroase (cam 3%) şi mai vehemente, să fie acceptată legea Sharia, care prevede printre altele o înţelegere între familii privind viitorul mariaj care se face pe la 7-8 ani, iar consumarea propriu-zisă a mariajului se face cam pe la 14 ani. De ce „acolo” acest lucru ar fi văzut ca o dovadă de toleranţă (imbecilă cred eu – repet cuvântul care etimologic înseamnă „slăbiciune”) superioară, iar la noi ca una de subdezvoltare morală? Raţionamentul moral este evident fisurat. Ideea că din Europa trebuie să importăm tot, fără nici o discuţie, este una debilă. „Europa” nu-şi poate ascunde aroganţa faţă de nou venite: vezi cazurile Mailat (ce s-ar fi întâmplat dacă în presa noastră ar fi apărut asemenea pusee rasiste?), Nokia-Jucu, Ford-Craiova…şi câte alte exemple se pot da. Există cetăţeni europeni de rangul 1 şi cetăţeni europeni de rangul 2 (români şi bulgari). E o realitate pe care n-ai voie să o spui în gura mare, contrazice ipocrizia egalitaristă a Bruxelles-ului şi a corectitudinii politice. Să nu se înţeleagă din cele de mai sus că aş fi anti-european, dimpotrivă sunt un susţinător vehement al europenizării noastre. Cu condiţia să aderăm la acea Europă care îşi cunoaşte tradiţia, nu la cea care îşi neagă, de exemplu, rădăcinile creştine. La acea Europă a oamenilor destinşi, curaţi, primitori, harnici, care au dat lumii Ştiinţa şi Arta (cu majusculă), nu la Europa blocată de stupide lozinci antiamericane, la acea Europă care se va dovedi în stare să condamne crimele comunismului cu aceeaşi vehemenţă cu care le condamnă pe cele ale nazismului. La acea Europă care nu se va lăsa strivită de terorismul minorităţilor de orice fgel. Europa unită se face nu prin legi debitate îndelung în birouri elegante, ci prin unirea unităţilor de măsură pentru toţi cetăţenii săi nominali. Statul român este străin nu numai faţă de cetăţenii minoritari, ci faţă de toţi cetăţenii săi cărora nu este în stare să le gândească o conducere eficientă. Ţiganii îşi fac titlu de glorie din a nu respecta legile scrise şi nescrise sub pretextul specifiictăţii etnice. Dl Tokes ăşi face birou euro-parlamentar la Budapesta, într-un stat al cărui cetăţean nu este. Parlamentul votează o lege a votului uninominal care nu este uninominal. Trăim într-o ţarăîn care toate par a spune, precum poetul, nu sunt ce par a fi. De aceea, renunţând la ipocrizie, ar trebui să ne întrebăm doar cum suntem cetăţeni .
A făcut ceva vâlvă în ultimele săptămâni cazul unei comunităţi de ţigani în care se practică obiceiul tradiţional al căsătoriei de la vârste fragede şi „promisiunea” pe care şi-o fac cele două familii când încă odraslele sunt în prima copilărie. Din nou presa atinsă de imbecilitate a speculat numai aspectul scandalos al lucrurilor, ocolind temeiul incidentului. Posibilitatea de integrare a ţiganilor nu este discutată nici de reprezentanţii lor, nici de puzderia de ONG-uri calate pe aşa-zisele drepturi ale minorităţilor. Avem aici de-a face cu enorma ipocrizie occidentală pe care ai noştri o înghit pe nemestecate. Ni se cere, astfel, să încurajăm minorităţile să-şi păstreze tradiţiile culturale. Dar, printre aceste tradiţii stau la loc de frunte şi căsătoria la o vârstă fragedă şi nomadismul şi igiena precară şi ignorarea şcolii şamd. Nu numai dansurile din filmele lui Kusturica care marşează pe pitoresc. Opunându-se vehement ca unei barbarii căsătoriei între copii, militanţii sunt în contradicţie cu ei înşişi. Ori accepţi toate tradiţiile, ori stabileşti că unele sunt bune, altele rele, şi atunci, de fapt, introduci un arbitrariu total. Din ce punct de vedere clasifici tradiţiile ca acceptabile sau inacceptabile? Tot din punctul tău de vedere, al europeanului trecut prin Iluminism şi raţionalism, prin Declaraţia drepturilor omului şi revoluţiile de emancipare. Atunci, mergi până la capăt! Faptul că ni se reproşează în mass media internaţională că nu suntem în stare să rezolvăm problema ţiganilor escamotează realităţi grave. De pildă, există presiuni în Anglia, din partea comunităţii musulmane tot mai numeroase (cam 3%) şi mai vehemente, să fie acceptată legea Sharia, care prevede printre altele o înţelegere între familii privind viitorul mariaj care se face pe la 7-8 ani, iar consumarea propriu-zisă a mariajului se face cam pe la 14 ani. De ce „acolo” acest lucru ar fi văzut ca o dovadă de toleranţă (imbecilă cred eu – repet cuvântul care etimologic înseamnă „slăbiciune”) superioară, iar la noi ca una de subdezvoltare morală? Raţionamentul moral este evident fisurat. Ideea că din Europa trebuie să importăm tot, fără nici o discuţie, este una debilă. „Europa” nu-şi poate ascunde aroganţa faţă de nou venite: vezi cazurile Mailat (ce s-ar fi întâmplat dacă în presa noastră ar fi apărut asemenea pusee rasiste?), Nokia-Jucu, Ford-Craiova…şi câte alte exemple se pot da. Există cetăţeni europeni de rangul 1 şi cetăţeni europeni de rangul 2 (români şi bulgari). E o realitate pe care n-ai voie să o spui în gura mare, contrazice ipocrizia egalitaristă a Bruxelles-ului şi a corectitudinii politice. Să nu se înţeleagă din cele de mai sus că aş fi anti-european, dimpotrivă sunt un susţinător vehement al europenizării noastre. Cu condiţia să aderăm la acea Europă care îşi cunoaşte tradiţia, nu la cea care îşi neagă, de exemplu, rădăcinile creştine. La acea Europă a oamenilor destinşi, curaţi, primitori, harnici, care au dat lumii Ştiinţa şi Arta (cu majusculă), nu la Europa blocată de stupide lozinci antiamericane, la acea Europă care se va dovedi în stare să condamne crimele comunismului cu aceeaşi vehemenţă cu care le condamnă pe cele ale nazismului. La acea Europă care nu se va lăsa strivită de terorismul minorităţilor de orice fgel. Europa unită se face nu prin legi debitate îndelung în birouri elegante, ci prin unirea unităţilor de măsură pentru toţi cetăţenii săi nominali. Statul român este străin nu numai faţă de cetăţenii minoritari, ci faţă de toţi cetăţenii săi cărora nu este în stare să le gândească o conducere eficientă. Ţiganii îşi fac titlu de glorie din a nu respecta legile scrise şi nescrise sub pretextul specifiictăţii etnice. Dl Tokes ăşi face birou euro-parlamentar la Budapesta, într-un stat al cărui cetăţean nu este. Parlamentul votează o lege a votului uninominal care nu este uninominal. Trăim într-o ţarăîn care toate par a spune, precum poetul, nu sunt ce par a fi. De aceea, renunţând la ipocrizie, ar trebui să ne întrebăm doar cum suntem cetăţeni .
luni, 3 martie 2008
Kosovo
Un precedent?
Nu am comentat aici decât foarte rar chestiuni de politică externă. Nu am nici mustaţă, nici rânjet sardonic, nici laptop, nici firmă care face afaceri cu serviciile speciale, nu am nici una dintre calităţile care, se pare, sunt necesare calitate pentru asta. Chestiunea Kosovo, însă, a devenit rapid o chestiune internă. Prin hărnicia multor comentatori şi politicieni (observ cu îngrijorare că tind tot mai mult să formeze o singură categorie) s-au stabilit tot felul de analogii. Există comentatori pentru care orice ar zice „Europa”, „Bruxelles-ul” este literă de lege, orice încercare de a pune în discuţie deciziile de acolo (nu totdeauna favorabile nouă dintr-un deficit cronic al ştiinţei şi putinţei de a negocia) este socotită naţionalism, comunism, anti-europenism sau mai ştiu eu cum. Iată, de pildă, un exemplu nemurdărit de praful Bucureştiului: Anneli Ute Gabanyi, politolog foarte cunoscut, care defineşte atitudinea României drept contradictorie pentru că a îndrăznit să spună altceva decât UE şi SUA. Dar „îi scapă” pe parcursul articolului următoarea frază „…România ar fi trebuit să declare că nu va oferi recunoaşterea diplomatică a noului stat Kosovo – dar numai atâta timp cât situaţia provinciei nu va fi reglementată în conformitate cu dreptul internaţional, pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU”. Prin fraza subliniată, autoarea recunoaşte implicit că noul stat este creat prin nerespectarea legislaţiei internaţionale. Ceea ce e normal să ne pună pe gânduri. Obişnuiţi să gândească în tiparele rigide ale unui filo-minoritarism exclusiv (minoritatea are întotdeauna dreptate, majoritatea este din principiu vinovată), constructorii Europei unite s-au înglodat într-un paradox, ridicând noi graniţe. Făcând abstracţie de istorie, dar şi de prezent, au socotit că rezolvă o problemă, dar, am impresia, au creat în loc alte 100. Precedentul este realmente periculos, nu pentru că s-a creat un stat, ci pentru felul cum a fost creat. Că politicienii noştri au strigat imediat: Transilvania, nu e chiar anormal. Discursul UDMR se păstrează de două decenii într-o ambiguitate frustrantă. Una spun la Tg. Mureş, alta când apar la Tv., pentru toată naţia. Traduc de fiecare dată „autonomie” după cum le convine: ba e autonomie culturală şi administrativă, ba e chiar una teritorială. Obligaţia de învăţa limba oficială a statului li se pare în continuare opresivă, deşi e aplicată de pildă turcilor din Germania. Aplicând strict logica dlui Marko Bela, mă întreb cum ar reacţiona dacă funcţionarii publici din Harcov ar fi obligaţi la ocuparea postului să dea un sever examen de limba română. Doar românii sunt minoritari şi funcţionarul public dintr-o zonă cu minoritari e obligat să ştie limba acestora. De partea cealaltă, discursul românesc e minat de poncife, în primul rând istorice. În fond, şi unirea din 1859 şi cea din 1918 sunt rodul unei aprobări a marilor puteri europene, fără ele n-ar fi existat statul unitar român. De aceea nu procedeul în sine ar trebui să-l înfierăm, ci pripeala cu care a fost înfăptuit. S-a acţionat ca şi cum unii ar fi premianţii (şi ar trebui fireşte încununaţi) şi alţii corijenţii. E un mod de a face politică foarte periculos. România e iar la mijloc, în sensul cel rău al cuvântului. S-ar putea ca, până la urmă, strălucitorul paradox al lui Andrei Pleşu să fie adevărat: pentru problema fostului spaţiu iugoslav, Iugoslavia a fost cea mai bună soluţie.
Nu am comentat aici decât foarte rar chestiuni de politică externă. Nu am nici mustaţă, nici rânjet sardonic, nici laptop, nici firmă care face afaceri cu serviciile speciale, nu am nici una dintre calităţile care, se pare, sunt necesare calitate pentru asta. Chestiunea Kosovo, însă, a devenit rapid o chestiune internă. Prin hărnicia multor comentatori şi politicieni (observ cu îngrijorare că tind tot mai mult să formeze o singură categorie) s-au stabilit tot felul de analogii. Există comentatori pentru care orice ar zice „Europa”, „Bruxelles-ul” este literă de lege, orice încercare de a pune în discuţie deciziile de acolo (nu totdeauna favorabile nouă dintr-un deficit cronic al ştiinţei şi putinţei de a negocia) este socotită naţionalism, comunism, anti-europenism sau mai ştiu eu cum. Iată, de pildă, un exemplu nemurdărit de praful Bucureştiului: Anneli Ute Gabanyi, politolog foarte cunoscut, care defineşte atitudinea României drept contradictorie pentru că a îndrăznit să spună altceva decât UE şi SUA. Dar „îi scapă” pe parcursul articolului următoarea frază „…România ar fi trebuit să declare că nu va oferi recunoaşterea diplomatică a noului stat Kosovo – dar numai atâta timp cât situaţia provinciei nu va fi reglementată în conformitate cu dreptul internaţional, pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU”. Prin fraza subliniată, autoarea recunoaşte implicit că noul stat este creat prin nerespectarea legislaţiei internaţionale. Ceea ce e normal să ne pună pe gânduri. Obişnuiţi să gândească în tiparele rigide ale unui filo-minoritarism exclusiv (minoritatea are întotdeauna dreptate, majoritatea este din principiu vinovată), constructorii Europei unite s-au înglodat într-un paradox, ridicând noi graniţe. Făcând abstracţie de istorie, dar şi de prezent, au socotit că rezolvă o problemă, dar, am impresia, au creat în loc alte 100. Precedentul este realmente periculos, nu pentru că s-a creat un stat, ci pentru felul cum a fost creat. Că politicienii noştri au strigat imediat: Transilvania, nu e chiar anormal. Discursul UDMR se păstrează de două decenii într-o ambiguitate frustrantă. Una spun la Tg. Mureş, alta când apar la Tv., pentru toată naţia. Traduc de fiecare dată „autonomie” după cum le convine: ba e autonomie culturală şi administrativă, ba e chiar una teritorială. Obligaţia de învăţa limba oficială a statului li se pare în continuare opresivă, deşi e aplicată de pildă turcilor din Germania. Aplicând strict logica dlui Marko Bela, mă întreb cum ar reacţiona dacă funcţionarii publici din Harcov ar fi obligaţi la ocuparea postului să dea un sever examen de limba română. Doar românii sunt minoritari şi funcţionarul public dintr-o zonă cu minoritari e obligat să ştie limba acestora. De partea cealaltă, discursul românesc e minat de poncife, în primul rând istorice. În fond, şi unirea din 1859 şi cea din 1918 sunt rodul unei aprobări a marilor puteri europene, fără ele n-ar fi existat statul unitar român. De aceea nu procedeul în sine ar trebui să-l înfierăm, ci pripeala cu care a fost înfăptuit. S-a acţionat ca şi cum unii ar fi premianţii (şi ar trebui fireşte încununaţi) şi alţii corijenţii. E un mod de a face politică foarte periculos. România e iar la mijloc, în sensul cel rău al cuvântului. S-ar putea ca, până la urmă, strălucitorul paradox al lui Andrei Pleşu să fie adevărat: pentru problema fostului spaţiu iugoslav, Iugoslavia a fost cea mai bună soluţie.
revenirea
CERCUL VICIOS
Alegerea dlui. Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD este, fără îndoială, cea mai comică şi mai interesantă ştire a începutului de an. Ce dovedeşte? Că toate poveştile despre reformarea partidului urmaş al PCR pe care ni le-au tot vândut politicieni şi comentatori rămân numai asta: poveşti. De la plecarea lui Petre Roman la pierderea alegerilor din 1996, de la debarcarea lui Iliescu la cea a lui Năstase, de fiecare dată s-a spus: gata PSD se reformează, devine un partid social-democrat modern. Şi ce vedem? Mă uit la calendar şi mă închin bătrâneşte: suntem în 2008. La PSD nu se vede. Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, oamenii ăştia au inventat maşina de întors în timp. E o gaură neagră în care se află toate partidele noastre. PNL-ul dă dovadă de o năucitoare lipsă de cadre şi de o incompetenţă managerială şi politică uluitoare chiar şi pentru adepţii săi înfocaţi. Într-un an jumătate sub înţeleapta sa conducere, România a regresat material şi moral la nivelul anilor 90. Se simte „la nivelul solului” o lehamite şi o disperare pe care n-am mai cunoscut-o de mult. PLD-ul trăieşte doar prin instinctul lui Băsescu, printre puţinii politicieni care au ştiut să spună oportun „am greşit”, dar care este într-o mare lipsă de sfătuitori. Când el nu va mai fi, partidul va avea mari probleme. Restul în acest partid e tăcere. România Mare e Vadim şi atât. Adică securismul şi ceauşismul cele mai greţoase. PIN e dintre alcătuirile bizare inventate în laboratoarele de inginerii politice, el nu există decât atâta vreme cât trebuie comunicate pe căi coclite anumite lucruri prin ubicuul domn Guşe. UDMR e un partid mono-maniacal, cu un discurs dublu de care nu se ruşinează, unul pentru membrii săi, altul pentru restul ţării. Jubilaţia de care s-a lăsat cuprins de când cu cazul Kosovo e semn rău. Cum vedem din această rapidă trecere în revistă, toate partidele noastre sunt cu faţa întoarsă spre trecut, ele n-au ţinut pasul cu prezentul (e suficient să te uiţi în parlament, să le vezi chipurile). Societatea românească a evoluat târâş grăbiş, totuşi a evoluat într-o anume direcţie, care este cea bună. Preocupată exclusiv de jocurile sale de interese. Clasa politică se învârte în propriul său cerc vicios. De aceea nici nu apare nimeni, nici un personaj nou, care să dea semne că ar fi altfel. Într-un fel revenirea dlui. Năstase, e o veste bună, PSD-ul este cel mai periculos virus care poate roade viitorul României. Indiferenţa la dosarele penale ale domnului amintit arată cât de puţin le pasă acestor domni de noi, prostimea. Într-o ţară europeană un domn cu dosarele dlui proprietar de Cornu ar fi stat înţelept pe margine până când Justiţia s-ar fi pronunţat. Totul e de un derizoriu absolut, ca să forţez limba română. Am uitat să-l amintesc în această înşiruire şi pe dl. Vanghelie, şi i-aş face o mare nedreptate şi domniei sale şi partidului. Căci ce partid o fi acesta care propune la primăria capitalei ţării un analfabet? Ce-o fi crezând acest partid al mulţimilor, cum se proclamă, despre inteligenţa românilor? Eu unul, mă simt grav insultat. Dumneavoastră nu?
Alegerea dlui. Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD este, fără îndoială, cea mai comică şi mai interesantă ştire a începutului de an. Ce dovedeşte? Că toate poveştile despre reformarea partidului urmaş al PCR pe care ni le-au tot vândut politicieni şi comentatori rămân numai asta: poveşti. De la plecarea lui Petre Roman la pierderea alegerilor din 1996, de la debarcarea lui Iliescu la cea a lui Năstase, de fiecare dată s-a spus: gata PSD se reformează, devine un partid social-democrat modern. Şi ce vedem? Mă uit la calendar şi mă închin bătrâneşte: suntem în 2008. La PSD nu se vede. Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, oamenii ăştia au inventat maşina de întors în timp. E o gaură neagră în care se află toate partidele noastre. PNL-ul dă dovadă de o năucitoare lipsă de cadre şi de o incompetenţă managerială şi politică uluitoare chiar şi pentru adepţii săi înfocaţi. Într-un an jumătate sub înţeleapta sa conducere, România a regresat material şi moral la nivelul anilor 90. Se simte „la nivelul solului” o lehamite şi o disperare pe care n-am mai cunoscut-o de mult. PLD-ul trăieşte doar prin instinctul lui Băsescu, printre puţinii politicieni care au ştiut să spună oportun „am greşit”, dar care este într-o mare lipsă de sfătuitori. Când el nu va mai fi, partidul va avea mari probleme. Restul în acest partid e tăcere. România Mare e Vadim şi atât. Adică securismul şi ceauşismul cele mai greţoase. PIN e dintre alcătuirile bizare inventate în laboratoarele de inginerii politice, el nu există decât atâta vreme cât trebuie comunicate pe căi coclite anumite lucruri prin ubicuul domn Guşe. UDMR e un partid mono-maniacal, cu un discurs dublu de care nu se ruşinează, unul pentru membrii săi, altul pentru restul ţării. Jubilaţia de care s-a lăsat cuprins de când cu cazul Kosovo e semn rău. Cum vedem din această rapidă trecere în revistă, toate partidele noastre sunt cu faţa întoarsă spre trecut, ele n-au ţinut pasul cu prezentul (e suficient să te uiţi în parlament, să le vezi chipurile). Societatea românească a evoluat târâş grăbiş, totuşi a evoluat într-o anume direcţie, care este cea bună. Preocupată exclusiv de jocurile sale de interese. Clasa politică se învârte în propriul său cerc vicios. De aceea nici nu apare nimeni, nici un personaj nou, care să dea semne că ar fi altfel. Într-un fel revenirea dlui. Năstase, e o veste bună, PSD-ul este cel mai periculos virus care poate roade viitorul României. Indiferenţa la dosarele penale ale domnului amintit arată cât de puţin le pasă acestor domni de noi, prostimea. Într-o ţară europeană un domn cu dosarele dlui proprietar de Cornu ar fi stat înţelept pe margine până când Justiţia s-ar fi pronunţat. Totul e de un derizoriu absolut, ca să forţez limba română. Am uitat să-l amintesc în această înşiruire şi pe dl. Vanghelie, şi i-aş face o mare nedreptate şi domniei sale şi partidului. Căci ce partid o fi acesta care propune la primăria capitalei ţării un analfabet? Ce-o fi crezând acest partid al mulţimilor, cum se proclamă, despre inteligenţa românilor? Eu unul, mă simt grav insultat. Dumneavoastră nu?
Mailat Busuioc
BUSUIOC ŞI MAILAT
Capacitatea românilor de a se identifica pasional cu o persoană este rară printre popoarele de azi. Semn al unei mentalităţi pre-moderne, dar nu asta ne interesează aici. La numai câteva luni distanţă, avem două cazuri diametral opuse. Negru şi alb. Personajul absolut negativ, hoţ, tâlhar violent, posibil violator, în plus de etnie dezagreabilă în România. De partea cealaltă, personajul desprins din basm sau telenovelă: omul simplu, sărac lipit, plecat în lume să-şi facă un rost, dotat cu un har excepţional pe care nimeni în ţară nu s-a obosit să-l descopere şi să-l cultive şi ivit, ca în povestea Cenuşăresei, prin miracol, în lumina rampei. Aceeaşi isterie mediatică a însoţit ambele poveşti. Cu aceleaşi minime efecte. Un referent comun al ambelor situaţii este măreţul Stat român. Prea ocupat cu alte alea odată pentru a rezolva marea problemă socială, demografică, culturală a ţiganilor, o minoritate care terorizează cotidianul nostru. A doua oară pentru a identifica şi cultiva o înzestrare artistică nativă ieşită din comun. Câţi „Costel Busuioc” vor fi existând în România, nu numai în domeniul muzicii, ci al picturii, dansului, matematicii or filozofiei? Îngăduiţi-mi o blasfemie: nu credeţi că, dacă ar mai fi existat un fel de „Cântarea României”, Busuioc ar fi fost de mult descoperit? După sute de articole în care am blamat comunismul, sper să nu şochez prin această întrebare. Vreau doar să spun că, printre atâtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cânte într-un cor sau să ţesă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale. Aşa zisa societate civilă ar trebui să conţină multe asemenea organisme, de la comitetele de părinţi ale şcolilor (la cosmică distanţă de ce sunt ele în occident), la asociaţii de alpinism, columbofili sau filatelişti. Chiar: câţi dintre copiii de azi mai colecţionează timbre? Avem deci cazul cetăţeanului pe care toată lumea îl exclude, pentru că face parte dintr-o categorie care a făcut din sfidarea legilor felul de a trăi. Stereotipuri rasiste, cum spun repede ONG-iştii subvenţionaţi? Să vedem datele statistice cinstite… Pe de altă parte, omul care, printr-un concurs unic de împrejurări, poate să-şi depăşească umilitatea condiţiei de naştere. Un individ, alt individ. Ce ne îndreptăţeşte la generalizări? Singura generalizare la care putem accede acum este cea că avem o societate care nu e societate, pentru că nu are nici o consistenţă. O aglomerare de indivizi pe o scară de la sublim la abject, care nu au un scop comun nu se poate numi decât bandă, hoardă, gaşcă, mafie, dar nu popor. De ce ne-am identificat isteric cu cei doi? Cu unul pentru că era un ţap ispăşitor perfect prin comparaţie cu care noi puteam părea culmi ale inocenţei. Cu celălalt pentru că ne justifica iraţionala credinţă în miracole. Şi justifica nevoia modernă de idoli. Toate dincolo şi fără de stat.
Capacitatea românilor de a se identifica pasional cu o persoană este rară printre popoarele de azi. Semn al unei mentalităţi pre-moderne, dar nu asta ne interesează aici. La numai câteva luni distanţă, avem două cazuri diametral opuse. Negru şi alb. Personajul absolut negativ, hoţ, tâlhar violent, posibil violator, în plus de etnie dezagreabilă în România. De partea cealaltă, personajul desprins din basm sau telenovelă: omul simplu, sărac lipit, plecat în lume să-şi facă un rost, dotat cu un har excepţional pe care nimeni în ţară nu s-a obosit să-l descopere şi să-l cultive şi ivit, ca în povestea Cenuşăresei, prin miracol, în lumina rampei. Aceeaşi isterie mediatică a însoţit ambele poveşti. Cu aceleaşi minime efecte. Un referent comun al ambelor situaţii este măreţul Stat român. Prea ocupat cu alte alea odată pentru a rezolva marea problemă socială, demografică, culturală a ţiganilor, o minoritate care terorizează cotidianul nostru. A doua oară pentru a identifica şi cultiva o înzestrare artistică nativă ieşită din comun. Câţi „Costel Busuioc” vor fi existând în România, nu numai în domeniul muzicii, ci al picturii, dansului, matematicii or filozofiei? Îngăduiţi-mi o blasfemie: nu credeţi că, dacă ar mai fi existat un fel de „Cântarea României”, Busuioc ar fi fost de mult descoperit? După sute de articole în care am blamat comunismul, sper să nu şochez prin această întrebare. Vreau doar să spun că, printre atâtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cânte într-un cor sau să ţesă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale. Aşa zisa societate civilă ar trebui să conţină multe asemenea organisme, de la comitetele de părinţi ale şcolilor (la cosmică distanţă de ce sunt ele în occident), la asociaţii de alpinism, columbofili sau filatelişti. Chiar: câţi dintre copiii de azi mai colecţionează timbre? Avem deci cazul cetăţeanului pe care toată lumea îl exclude, pentru că face parte dintr-o categorie care a făcut din sfidarea legilor felul de a trăi. Stereotipuri rasiste, cum spun repede ONG-iştii subvenţionaţi? Să vedem datele statistice cinstite… Pe de altă parte, omul care, printr-un concurs unic de împrejurări, poate să-şi depăşească umilitatea condiţiei de naştere. Un individ, alt individ. Ce ne îndreptăţeşte la generalizări? Singura generalizare la care putem accede acum este cea că avem o societate care nu e societate, pentru că nu are nici o consistenţă. O aglomerare de indivizi pe o scară de la sublim la abject, care nu au un scop comun nu se poate numi decât bandă, hoardă, gaşcă, mafie, dar nu popor. De ce ne-am identificat isteric cu cei doi? Cu unul pentru că era un ţap ispăşitor perfect prin comparaţie cu care noi puteam părea culmi ale inocenţei. Cu celălalt pentru că ne justifica iraţionala credinţă în miracole. Şi justifica nevoia modernă de idoli. Toate dincolo şi fără de stat.
populism
"Nu mai e mult, până mai e foarte puţin.."
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Curtea Constituţională
APRINDEŢI O LUMÂNARE !
Onorabilii judecători ai Curţii Constituţionale au aprins o lumânare la capul muribundei democraţii autohtone. Decizia poate fi legală (personal am mari îndoieli, şi tocmai argumentarea deciziei mi le sporeşte), dar imorală este incontestabil. E ciudat cum în ultimele săptămâni, fără să fie prea băgată în seamă de comentatori, problema morală s-a ivit de câteva ori în centrul dezbaterii. O dată, cu numirea Noricăi Nicolai, poate şi ea legală dacă forţăm textele, dar perfect imorală şi aceea. Mai înainte cu accidentul provocat de dl. Orban. Acum, cu această decizie care pune un zăbranic peste memoria şi aşa foarte deficitară a românilor. Citită cu atenţie, argumentarea se referă la Securitate şi la regimul comunist, evitând cu mare grijă orice referire la caracterul lor funciarmente criminal, şi în felul acesta se vede limpede că este o reacţie bine gândită şi ţintită la Raportul de condamnare a comunismului la care făceam referire şi în articolul trecut. Fie şi prin comparaţie, ne puteam da seama de absurditatea deciziei: criminalii de război nazişti au fost urmăriţi decenii de-a rândul nu în primul rând de justiţie, ci de comisii şi organizaţii „civile” care i-au prins şi i-au deferit justiţiei. În Germania nimănui nu i-a dat prin cap să reproşeze Comisei Gauk de deconspirare a STASI că se substituie justiţiei şi că încalcă Constituţia. Satisfacţia din declaraţiile politicienilor noştri a fost greu de disimulat. Pentru că pe dl. Tinu junior nu l-a întrebat Justiţia nimic în legătură cu ameninţările de anul trecut din incinta Parlamentului, nici pe dl. Vadim, tristul circar din aceeaşi inubliabilă şedinţă. De ani de zile ne mulţumim să aprindem, cu resemnare, când şi când, o lumânare la căpătâiul democraţiei româneşti, puţini au încercat să vadă dacă nu poate fi resuscitată cu ceva eforturi. Am auzit teza halucinantă că nu avem voie să comentăm decizia Înaltei Curţii. Când în esenţa democraţiei stă tocmai dezbaterea publică a oricărei decizii. Când o democraţie este caracterizată tocmai de controlul reciproc al puterilor, nu de iluzoria lor „ independenţă” care nu înseamnă decât haos. După o dictatură neruşinată a unui parlament iresponsabil, avem acum, cireaşă pe îngheţată, o dictatură a diverselor paliere ale Justiţiei. Poate că, asemenea boxerului, societatea noastră civilă, amorţită şi în plin război civil cu sine însăşi, se va trezi din amorţeală şi confort stipendiat şi va înţelege că are de dus o muncă grea de educaţie, de formare a spaţiului public şi de combatere a securismului revanşard care simte din nou miros de sânge şi vânt în pânze dinspre Răsărit. În timp ce iresponsabilul domn Vosganian ne asigură că nu vor fi scumpiri semnificative (din păcate, preşedintele Băsescu a avut dreptate şi în acest caz, ce ziceţi stimaţi cititori care vă uitaţi la factura de gaze ca la găina cu 3 picioare?), partidele discută chestii mult mai „finuţe” gen cum să ne alegem primarii. Nici o grabă cu uninominalul, ceea ce, cuplat cu decizia ticăloasă de-a dreptul a Curţii, arată cum încearcă „falanga” să-şi păstreze controlul la momentul unui schimb de generaţii. Vă mai amintiţi de celebra bătălie pentru Punctul 8 de la Timişoara? În clipa când vreo două milioane de dosare au ieşit de sub controlul lor, fiarele au turbat. Aflu în acest moment că la mitingul din Bucureşti împotriva deciziei C.C. au participat câteva sute de persoane. Numai atât. Nici o reacţie din alte oraşe „martir”. Ne merităm soarta. Să aprindem o lumânare la capul viitorului României. Care a devenit din nou a lor.
Onorabilii judecători ai Curţii Constituţionale au aprins o lumânare la capul muribundei democraţii autohtone. Decizia poate fi legală (personal am mari îndoieli, şi tocmai argumentarea deciziei mi le sporeşte), dar imorală este incontestabil. E ciudat cum în ultimele săptămâni, fără să fie prea băgată în seamă de comentatori, problema morală s-a ivit de câteva ori în centrul dezbaterii. O dată, cu numirea Noricăi Nicolai, poate şi ea legală dacă forţăm textele, dar perfect imorală şi aceea. Mai înainte cu accidentul provocat de dl. Orban. Acum, cu această decizie care pune un zăbranic peste memoria şi aşa foarte deficitară a românilor. Citită cu atenţie, argumentarea se referă la Securitate şi la regimul comunist, evitând cu mare grijă orice referire la caracterul lor funciarmente criminal, şi în felul acesta se vede limpede că este o reacţie bine gândită şi ţintită la Raportul de condamnare a comunismului la care făceam referire şi în articolul trecut. Fie şi prin comparaţie, ne puteam da seama de absurditatea deciziei: criminalii de război nazişti au fost urmăriţi decenii de-a rândul nu în primul rând de justiţie, ci de comisii şi organizaţii „civile” care i-au prins şi i-au deferit justiţiei. În Germania nimănui nu i-a dat prin cap să reproşeze Comisei Gauk de deconspirare a STASI că se substituie justiţiei şi că încalcă Constituţia. Satisfacţia din declaraţiile politicienilor noştri a fost greu de disimulat. Pentru că pe dl. Tinu junior nu l-a întrebat Justiţia nimic în legătură cu ameninţările de anul trecut din incinta Parlamentului, nici pe dl. Vadim, tristul circar din aceeaşi inubliabilă şedinţă. De ani de zile ne mulţumim să aprindem, cu resemnare, când şi când, o lumânare la căpătâiul democraţiei româneşti, puţini au încercat să vadă dacă nu poate fi resuscitată cu ceva eforturi. Am auzit teza halucinantă că nu avem voie să comentăm decizia Înaltei Curţii. Când în esenţa democraţiei stă tocmai dezbaterea publică a oricărei decizii. Când o democraţie este caracterizată tocmai de controlul reciproc al puterilor, nu de iluzoria lor „ independenţă” care nu înseamnă decât haos. După o dictatură neruşinată a unui parlament iresponsabil, avem acum, cireaşă pe îngheţată, o dictatură a diverselor paliere ale Justiţiei. Poate că, asemenea boxerului, societatea noastră civilă, amorţită şi în plin război civil cu sine însăşi, se va trezi din amorţeală şi confort stipendiat şi va înţelege că are de dus o muncă grea de educaţie, de formare a spaţiului public şi de combatere a securismului revanşard care simte din nou miros de sânge şi vânt în pânze dinspre Răsărit. În timp ce iresponsabilul domn Vosganian ne asigură că nu vor fi scumpiri semnificative (din păcate, preşedintele Băsescu a avut dreptate şi în acest caz, ce ziceţi stimaţi cititori care vă uitaţi la factura de gaze ca la găina cu 3 picioare?), partidele discută chestii mult mai „finuţe” gen cum să ne alegem primarii. Nici o grabă cu uninominalul, ceea ce, cuplat cu decizia ticăloasă de-a dreptul a Curţii, arată cum încearcă „falanga” să-şi păstreze controlul la momentul unui schimb de generaţii. Vă mai amintiţi de celebra bătălie pentru Punctul 8 de la Timişoara? În clipa când vreo două milioane de dosare au ieşit de sub controlul lor, fiarele au turbat. Aflu în acest moment că la mitingul din Bucureşti împotriva deciziei C.C. au participat câteva sute de persoane. Numai atât. Nici o reacţie din alte oraşe „martir”. Ne merităm soarta. Să aprindem o lumânare la capul viitorului României. Care a devenit din nou a lor.
duminică, 27 ianuarie 2008
de ce?
DE CE?
De ce ţii cu Băsescu? – mă întreabă un cititor al acestor editoriale de pe blog. I-am observat că, în realitate, lumea nu se împarte în susţinători ai unui palat sau ai celuilalt. Lucrurile sunt mai complicate pentru cine urmăreşte atent presa noastră de toate felurile. Este o datorie de onoare să-l înjuri pe Băsescu, altfel eşti vândut. Dacă-l boscorodeşti zi de zi, ca la Antena 3, eşti mare ziarist obiectiv, dacă susţii că are dreptate în a nu pune un personaj dubios moral ca Norica Nicolai la Justiţie, eşti compromis. De ce? Asimetria sare în ochi. I-am răspuns preopinentului meu că am nevoie de un singur argument şi acesta este o dată: 17 decembrie 2006. Ziua condamnării oficiale a regimului criminal comunist. Ceea ce a susţinut preşedintele atunci în aula Parlamentului, reacţia de o ură animalică a sălii, arată, din punctul meu de vedere, că suntem pe drumul cel bun. Condamnarea comunismului, pe care mulţi au încercat să o relativizeze, rămâne o şansă unică a României de a avea un viitor prin recâştigarea memoriei, prin asumarea trecutului. Actualul Sistem politic, cu toate ramificaţiile sale până la cea mai mică localitate, trebuie destructurat, este singura noastră şansă. Cu un Parlament care se ocupă numai de propriile avantaje, sfidând nu numai bunul simţ, ci şi legile, cu un guvern pentru care cuvântul demisie nu a intrat în dicţionar, cu o populaţie elodizată, împinsă spre un extrem de periculos dispreţ faţă de politică, cu un context economic şi politic extern din ce în ce mai puţin favorabil, cu un sistem educativ falimentar moral şi intelectual şi unul sanitar ţinând de eutanasia pasivă, cu un proces galopant de depopulare, România poate aluneca la viitoarele alegeri într-un extrem de periculos extremism. Dl. Tăriceanu a fost fără îndoială cel mai norocos dintre prim miniştrii pe care i-a avut ţara. Pe valul unor contexte favorabile toate incompetenţele pe care le-a adunat în guvern, toate complicităţile inavuabile, toate sfidările la adresa legalităţii au putu fi cu uşurinţă escamotate. A fost de ajuns criza imobiliarelor din SUA şi reflexul ei asupra burselor din întreaga lume pentru a se vedea în ce măsură locuim aici în românica pe o plajă, ne-am construit regimurile politice de după 90 pe nisip. FAM (adică Frontul pentru apărarea miniştrilor) din parlament şi guvern s-a strâns ca falangă macedoneană, spectacolul e aiuristic pentru privitorul la acrobaţiile deasupra legii, fără plasă, pe are frontiştii le fac nu care cumva ca legea să se atingă de imun. Argumentele de tip: de ce nu sunt acuzaţi şi oameni ai PD-ului sunt nule de două ori din punct de vedere logic, ca şi cum am pune problema că Orban nu poate fi condamnat pentru accidentul său de maşină pentru că nici un PLD-ist n-a lovit o fetiţă pe trecerea de pietoni, ca să fie paritate. În al doilea rând, argumentul trebuie adus la obiect: faptul că un potentat PLD-ist nu e pe listă, nu-i face pe cei 9 nevinovaţi. De ce? După ce au construit epopeea luptei dintre palate pentru a escamota povestea cu bileţelul premierului şi cu telefoanele către procuror, după ce au încercat să-l elimine pe inamicul public nr. 1, agenţii din presă ai FAM au o ţintă precisă: oprirea oricărei urmări practice a Raportului din decembrie 2006. Un singur exemplu: cursurile despre crimele comunismului n-au apărut în şcoli nici la un an, cele despre holocaust există şi sunt bine venite. Nu ţin cu Băsescu, distrugerea CDR este principala sa vină, lucrurile cu care se luptă el acum ar fi putut fi făcute poate mai uşor dacă l-ar fi sprijinit chiar pe slabul preşedinte Constantinescu. Nu-mi place că-şi îndepărtează prea uşor oamenii de valoare din preajmă. Dar îl voi sprijini necondiţionat în lupta cu o clasă politică execrabilă. Scepticii vor spune: şi ce se întâmplă, îi alungă pe corupţii ăştia şi-i pune pe ai lui. Poate, dar apa trebuie schimbată în acvariu, chiar dacă şi pe aceasta o vor împuţi peştii cei mari. Nu e surprinzător că, după ce ani de zile au cerut justiţiei să-i abordeze pe aceşti rechini, acum când s-a apropiat funia de păr (salut îndeosebi deschiderea haznalei din fotbal, mai scârboasă chiar decât cea din politică). Orice schimbare este benefică, mai ales într-o atmosferă stătută cum este cea de la noi. Stupoarea liderilor de opinie este că populaţia chiar vrea schimbarea. Căci simte că se sufocă. Schimbarea a fost un slogan. Din păcate, ea nu a devenit nici un moment realitatea integrală a ţării, ne conduc activiştii şi fiii lor. Fie şi numai spirituali. România – excepţia Europei. De ce? Pentru că nu ducem lucrurile la capăt şi revoluţia anticomunistă s-a oprit brusc în 22 decembrie, sub blândul zâmbet soldat cu morţi al dlui. Iliescu şi zâmbetul cinic al lui Brucan. Am citit vreo 4-5 articole cu explicaţii foarte clare în ceea ce priveşte sfidarea legală a lui Meleşcanu în încercarea de a opri dosarele sau de a le vedea. Din păcate, ele s-au pierdut în vacarmul unei prese dezvoltate cancerigen, avem mult prea mută presă pentru numărul infim de evenimente realmente importante. Apropo: dacă Meleşcanu neagă că a fost înjurat de preşedinte, Nicolaescu ce mai aşteaptă să-şi dea demisia? Mai bine ne dăm demisia toţi din calitatea de român, adică de ţigan al Europei.
De ce ţii cu Băsescu? – mă întreabă un cititor al acestor editoriale de pe blog. I-am observat că, în realitate, lumea nu se împarte în susţinători ai unui palat sau ai celuilalt. Lucrurile sunt mai complicate pentru cine urmăreşte atent presa noastră de toate felurile. Este o datorie de onoare să-l înjuri pe Băsescu, altfel eşti vândut. Dacă-l boscorodeşti zi de zi, ca la Antena 3, eşti mare ziarist obiectiv, dacă susţii că are dreptate în a nu pune un personaj dubios moral ca Norica Nicolai la Justiţie, eşti compromis. De ce? Asimetria sare în ochi. I-am răspuns preopinentului meu că am nevoie de un singur argument şi acesta este o dată: 17 decembrie 2006. Ziua condamnării oficiale a regimului criminal comunist. Ceea ce a susţinut preşedintele atunci în aula Parlamentului, reacţia de o ură animalică a sălii, arată, din punctul meu de vedere, că suntem pe drumul cel bun. Condamnarea comunismului, pe care mulţi au încercat să o relativizeze, rămâne o şansă unică a României de a avea un viitor prin recâştigarea memoriei, prin asumarea trecutului. Actualul Sistem politic, cu toate ramificaţiile sale până la cea mai mică localitate, trebuie destructurat, este singura noastră şansă. Cu un Parlament care se ocupă numai de propriile avantaje, sfidând nu numai bunul simţ, ci şi legile, cu un guvern pentru care cuvântul demisie nu a intrat în dicţionar, cu o populaţie elodizată, împinsă spre un extrem de periculos dispreţ faţă de politică, cu un context economic şi politic extern din ce în ce mai puţin favorabil, cu un sistem educativ falimentar moral şi intelectual şi unul sanitar ţinând de eutanasia pasivă, cu un proces galopant de depopulare, România poate aluneca la viitoarele alegeri într-un extrem de periculos extremism. Dl. Tăriceanu a fost fără îndoială cel mai norocos dintre prim miniştrii pe care i-a avut ţara. Pe valul unor contexte favorabile toate incompetenţele pe care le-a adunat în guvern, toate complicităţile inavuabile, toate sfidările la adresa legalităţii au putu fi cu uşurinţă escamotate. A fost de ajuns criza imobiliarelor din SUA şi reflexul ei asupra burselor din întreaga lume pentru a se vedea în ce măsură locuim aici în românica pe o plajă, ne-am construit regimurile politice de după 90 pe nisip. FAM (adică Frontul pentru apărarea miniştrilor) din parlament şi guvern s-a strâns ca falangă macedoneană, spectacolul e aiuristic pentru privitorul la acrobaţiile deasupra legii, fără plasă, pe are frontiştii le fac nu care cumva ca legea să se atingă de imun. Argumentele de tip: de ce nu sunt acuzaţi şi oameni ai PD-ului sunt nule de două ori din punct de vedere logic, ca şi cum am pune problema că Orban nu poate fi condamnat pentru accidentul său de maşină pentru că nici un PLD-ist n-a lovit o fetiţă pe trecerea de pietoni, ca să fie paritate. În al doilea rând, argumentul trebuie adus la obiect: faptul că un potentat PLD-ist nu e pe listă, nu-i face pe cei 9 nevinovaţi. De ce? După ce au construit epopeea luptei dintre palate pentru a escamota povestea cu bileţelul premierului şi cu telefoanele către procuror, după ce au încercat să-l elimine pe inamicul public nr. 1, agenţii din presă ai FAM au o ţintă precisă: oprirea oricărei urmări practice a Raportului din decembrie 2006. Un singur exemplu: cursurile despre crimele comunismului n-au apărut în şcoli nici la un an, cele despre holocaust există şi sunt bine venite. Nu ţin cu Băsescu, distrugerea CDR este principala sa vină, lucrurile cu care se luptă el acum ar fi putut fi făcute poate mai uşor dacă l-ar fi sprijinit chiar pe slabul preşedinte Constantinescu. Nu-mi place că-şi îndepărtează prea uşor oamenii de valoare din preajmă. Dar îl voi sprijini necondiţionat în lupta cu o clasă politică execrabilă. Scepticii vor spune: şi ce se întâmplă, îi alungă pe corupţii ăştia şi-i pune pe ai lui. Poate, dar apa trebuie schimbată în acvariu, chiar dacă şi pe aceasta o vor împuţi peştii cei mari. Nu e surprinzător că, după ce ani de zile au cerut justiţiei să-i abordeze pe aceşti rechini, acum când s-a apropiat funia de păr (salut îndeosebi deschiderea haznalei din fotbal, mai scârboasă chiar decât cea din politică). Orice schimbare este benefică, mai ales într-o atmosferă stătută cum este cea de la noi. Stupoarea liderilor de opinie este că populaţia chiar vrea schimbarea. Căci simte că se sufocă. Schimbarea a fost un slogan. Din păcate, ea nu a devenit nici un moment realitatea integrală a ţării, ne conduc activiştii şi fiii lor. Fie şi numai spirituali. România – excepţia Europei. De ce? Pentru că nu ducem lucrurile la capăt şi revoluţia anticomunistă s-a oprit brusc în 22 decembrie, sub blândul zâmbet soldat cu morţi al dlui. Iliescu şi zâmbetul cinic al lui Brucan. Am citit vreo 4-5 articole cu explicaţii foarte clare în ceea ce priveşte sfidarea legală a lui Meleşcanu în încercarea de a opri dosarele sau de a le vedea. Din păcate, ele s-au pierdut în vacarmul unei prese dezvoltate cancerigen, avem mult prea mută presă pentru numărul infim de evenimente realmente importante. Apropo: dacă Meleşcanu neagă că a fost înjurat de preşedinte, Nicolaescu ce mai aşteaptă să-şi dea demisia? Mai bine ne dăm demisia toţi din calitatea de român, adică de ţigan al Europei.
Neutrul
NEUTRUL
Nu am de gând să vorbesc despre stupizenia ping-pongului cu dosare prin care dl. Meleşcanu îşi face intrarea în glorie în galeria de ridicoli ai epocii noastre pline de caţavenci. Astăzi vreau să vă prezint un personaj. Principala lui însuşire este ubicuitatea. Apare cotidian la mai multe posturi de radio şi televiziune pentru a comenta „evenimentul zilei”. Deşi avem o grămadă de facultăţi de ştiinţe politice şi de profesori aferenţi, să observaţi că foarte puţini sunt solicitaţi de firoscoasele noastre mijloace de informare. Puţini şi aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi „tovarăşi de încredere”. Nu care cumva vreunul să scape o părere neconvenabilă. Principala lor calitate trebuie să fie aşa-zisa „neutralitate”. Cum se traduce ea în fapt? Dacă spui ceva de bine despre Băsescu, musai să spui ceva de bine şi despre Tăriceanu. Dacă remarci o gafă făcută de un politician din partidele de la putere, musai să aminteşti şi una a partidelor de opoziţie. Dacă lauzi un gest politic, musai să găseşti şi o hibă. Doamne fereşte să-ţi exprimi o opţiune decisivă, să spui deschis: asta e bine, asta e rău. Acest tip de comentatori este cu obstinaţie cultivat de presa noastră. Ei bine, acest tip de „neutralitate” cu ifose ştiinţifice este şi imorală şi prostească şi falsă ştiinţific. Adevărul nu este niciodată neutru. El este de o parte sau alta. Presa democratică fixată de o seculară tradiţie are orientări clare: în America se ştie limpede care ziar şi care ziarist sunt de partea republicanilor ori a democraţilor. Ziarele noastre de după 90 îşi spuneau toate „independente”, şi azi e foarte greu să vezi cine sunt finanţatorii din spatele marilor trusturi de presă, iar marii „formatori de opinie” defilează sub steagul unei independenţe cu totul iluzorii şi mincinoase pentru cititor/telespectator. Un exemplu şcoală al acestor „neutri” este dl. Pârvulescu. La fel de găunos lăuntric ca şi dl. Cioroianu, reprezentat atotprezent al „societăţii civile”, domnia sa se fereşte ca de ciumă să dea un diagnostic ferm. Întâmplarea a făcut ca proiectul său pentru votul uninominal să fie agreat de guvern. Asta l-a făcut să intre în gura slobodă a Preşedintelui ţării, transformându-l într-un „martir al independenţii”. Sigur „Băsescu trebuie oprit”, sloganul valabil din 2005 încoace s-a auzit şi mai tare în ultima săptămână, pentru că dosarele pornite de la Cotroceni riscă să destabilizeze La Famiglia politică. Ei bine, nu veţi auzi niciodată di partea dlui. Pârvulescu o afirmaţie fermă privind neconstituţionalitatea actelor guvernamentale sau incoerenţa justiţiei noastre. Iată trei organizaţii ale societăţii civile: revista 22 (Grupul de dialog social adică), Alianţa Civică şi Societatea Academică Română. La câte emisiuni aţi văzut invitaţi membrii ai acestor organizaţii? Pentru că ei nu sunt „neutri”, obişnuiesc să nu o scalde şi să susţină un punct de vedere articulat. Vara trecută, când au fost dezbaterile acelea aprinse în legătură cu mărirea pensiilor, câte voci responsabile şi-au făcut loc în mass-media care să atragă atenţia asupra impactului economic negativ? Dacă îndrăzneai să spui aşa ceva erai stigmatizat imediat ca pro-băsescian. Şi acum iată că suntem în preajma unui colaps economic, dl. Vosganian, foarte arogant în vară cu oponenţii, dă acum din colţ în colţ şi recunoaşte că trebuie să ia bani de la buget pentru a plăti pensiile, după ce la ultima rectificare a luat din bugetul de la învăţământ pentru mărirea electorală dinainte de referendum. Presa l-a făcut harcea-parcea pe preşedinte când s-a opus numirii lui Cioroianu, dar când s-a văzut că a avut dreptate au tăcut cu laşitatea caracteristică. La fel în cazul doctorandei la Harvard (adică universitatea Valahia Târgovişte în realitate) Norica Nicolai. S-a pus totul sub eticheta cu scutire de raţionament „războiul dintre palate” şi gata. Ei bine, asemenea observaţii nu veţi găsi niciodată la comentatorii „neutri”. Deciziile aberante ale CNA falsifică şi mai mult tabloul. Se cere să fie prezenţi în număr egal oameni ai puterii şi opoziţiei, numai că PD, care era la putere, este acum cam singura opoziţie, iar PSD, care scriptic este în opoziţie, de fapt îşi face toate plăcerile social-democrate cu mâna dreaptă a PNL-ului. Moderatorii noştri nu vor să vadă asta şi se iau după litera evangheliei CNA. Urmarea: telespectatorul este minţit în faţă, sub pretextul neutralităţii. Îndemn: urmăriţi-i pe cei cu o atitudine precis asumată! Sunt mai credibili.
Nu am de gând să vorbesc despre stupizenia ping-pongului cu dosare prin care dl. Meleşcanu îşi face intrarea în glorie în galeria de ridicoli ai epocii noastre pline de caţavenci. Astăzi vreau să vă prezint un personaj. Principala lui însuşire este ubicuitatea. Apare cotidian la mai multe posturi de radio şi televiziune pentru a comenta „evenimentul zilei”. Deşi avem o grămadă de facultăţi de ştiinţe politice şi de profesori aferenţi, să observaţi că foarte puţini sunt solicitaţi de firoscoasele noastre mijloace de informare. Puţini şi aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi „tovarăşi de încredere”. Nu care cumva vreunul să scape o părere neconvenabilă. Principala lor calitate trebuie să fie aşa-zisa „neutralitate”. Cum se traduce ea în fapt? Dacă spui ceva de bine despre Băsescu, musai să spui ceva de bine şi despre Tăriceanu. Dacă remarci o gafă făcută de un politician din partidele de la putere, musai să aminteşti şi una a partidelor de opoziţie. Dacă lauzi un gest politic, musai să găseşti şi o hibă. Doamne fereşte să-ţi exprimi o opţiune decisivă, să spui deschis: asta e bine, asta e rău. Acest tip de comentatori este cu obstinaţie cultivat de presa noastră. Ei bine, acest tip de „neutralitate” cu ifose ştiinţifice este şi imorală şi prostească şi falsă ştiinţific. Adevărul nu este niciodată neutru. El este de o parte sau alta. Presa democratică fixată de o seculară tradiţie are orientări clare: în America se ştie limpede care ziar şi care ziarist sunt de partea republicanilor ori a democraţilor. Ziarele noastre de după 90 îşi spuneau toate „independente”, şi azi e foarte greu să vezi cine sunt finanţatorii din spatele marilor trusturi de presă, iar marii „formatori de opinie” defilează sub steagul unei independenţe cu totul iluzorii şi mincinoase pentru cititor/telespectator. Un exemplu şcoală al acestor „neutri” este dl. Pârvulescu. La fel de găunos lăuntric ca şi dl. Cioroianu, reprezentat atotprezent al „societăţii civile”, domnia sa se fereşte ca de ciumă să dea un diagnostic ferm. Întâmplarea a făcut ca proiectul său pentru votul uninominal să fie agreat de guvern. Asta l-a făcut să intre în gura slobodă a Preşedintelui ţării, transformându-l într-un „martir al independenţii”. Sigur „Băsescu trebuie oprit”, sloganul valabil din 2005 încoace s-a auzit şi mai tare în ultima săptămână, pentru că dosarele pornite de la Cotroceni riscă să destabilizeze La Famiglia politică. Ei bine, nu veţi auzi niciodată di partea dlui. Pârvulescu o afirmaţie fermă privind neconstituţionalitatea actelor guvernamentale sau incoerenţa justiţiei noastre. Iată trei organizaţii ale societăţii civile: revista 22 (Grupul de dialog social adică), Alianţa Civică şi Societatea Academică Română. La câte emisiuni aţi văzut invitaţi membrii ai acestor organizaţii? Pentru că ei nu sunt „neutri”, obişnuiesc să nu o scalde şi să susţină un punct de vedere articulat. Vara trecută, când au fost dezbaterile acelea aprinse în legătură cu mărirea pensiilor, câte voci responsabile şi-au făcut loc în mass-media care să atragă atenţia asupra impactului economic negativ? Dacă îndrăzneai să spui aşa ceva erai stigmatizat imediat ca pro-băsescian. Şi acum iată că suntem în preajma unui colaps economic, dl. Vosganian, foarte arogant în vară cu oponenţii, dă acum din colţ în colţ şi recunoaşte că trebuie să ia bani de la buget pentru a plăti pensiile, după ce la ultima rectificare a luat din bugetul de la învăţământ pentru mărirea electorală dinainte de referendum. Presa l-a făcut harcea-parcea pe preşedinte când s-a opus numirii lui Cioroianu, dar când s-a văzut că a avut dreptate au tăcut cu laşitatea caracteristică. La fel în cazul doctorandei la Harvard (adică universitatea Valahia Târgovişte în realitate) Norica Nicolai. S-a pus totul sub eticheta cu scutire de raţionament „războiul dintre palate” şi gata. Ei bine, asemenea observaţii nu veţi găsi niciodată la comentatorii „neutri”. Deciziile aberante ale CNA falsifică şi mai mult tabloul. Se cere să fie prezenţi în număr egal oameni ai puterii şi opoziţiei, numai că PD, care era la putere, este acum cam singura opoziţie, iar PSD, care scriptic este în opoziţie, de fapt îşi face toate plăcerile social-democrate cu mâna dreaptă a PNL-ului. Moderatorii noştri nu vor să vadă asta şi se iau după litera evangheliei CNA. Urmarea: telespectatorul este minţit în faţă, sub pretextul neutralităţii. Îndemn: urmăriţi-i pe cei cu o atitudine precis asumată! Sunt mai credibili.
duminică, 13 ianuarie 2008
Cocoşaţii
COCOŞAŢII
Oamenii ăştia sunt strâmbi. Deşi televiziunea îi arată drepţi şi îmbrăcaţi la 4 ace. Dar sunt cocoşaţi în adâncul sufletului lor. Lumea noastră politico-mediatică este haotică şi decerebrată. Săptămâna din urmă a fost ocupată cu dosarul Norica Nicolai. Toată presa a pus chestiunea sub semnul „războiului dintre palate” (avem un apetit teribil pentru limbajul marţial). În felul acesta, nexul esenţial al chestiunii a fost discret vârât sub preş: merită dna. Nicolai să fie ministru al Justiţiei? Nu Băsescu ori Tăriceanu trebuiau luaţi în discuţie, ci stimabila doamnă. Aceeaşi presă care a făcut-o arşice când cu scandalul nepoata a ignorat acum acest „mic” eveniment care ar fi trebuit de mult să o exmatriculeze pe doamna din lumea politică. În orice democraţie morală. Căci o democraţie care nu e morală, este o oligarhie mascată. Preşedintele a avut abilitatea de a invoca pentru refuzul său mai puţin chestiile legale şi mai mult pe cele morale. I s-a răspuns ca de obicei pe alături, invocându-se prevederi constituţionale. Au fost reacţii aiuritoare, să dau de exemplu doar pe cea a dlui. Marko Bella care spunea că preşedintele ar trebui să semneze numirea, citez. „fără să judece”. N-ar fi mai simplu atunci să punem la Cotroceni un automat de semnat cu fise? Ar costa mai ieftin. Tonul scrisorilor de invitaţie către primul ministru a fost extrem de prevenitor. Refuzul acestuia n-a fost analizat suficient, dincolo de antipatia evidentă se pune problema dacă instituţional primul ministru poate refuza o invitaţie a şefului statului. Impresia mea este că avem o gravă încălcare a Constituţiei din partea cuiva care vede conducerea ţării ca pe o arendăşie personală. Iar baba Constituţia spune, apropo, că primul ministru propune iar preşedintele numeşte ministrul. Dl. preşedinte a avut, din păcate, dreptate şi când a refuzat să-l numească pe Cioroianu pe motiv de insuficientă competenţă. Aceeaşi presă apteră care l-a luat pe ministrul-gafă la refec a uitat să-şi ceară scuze de la preşedinte. Una din primele datorii ale presei este să aibă memorie. Şi s-o folosească, nu să escamoteze discret anumite evenimente. Iată câteva fapte ale dnei. Norica, mai grave chiar decât un fals de vot. Respectiva doamnă, prietenă bună cu Patriciu (nu este o infracţiune, dar un conflict de interese mare cât casa Parlamentului, da), a votat împotriva Legii DNA. Pentru cei obsedaţi de afacerile trustului soţului dnei. Udrea nu e de uitat că soţul dnei. Nicolai are nişte minunate afaceri cu cercetatul penal Tender. Tot dna. posibil ministru a susţinut apăsat menţinerea calomniei în Codul Penal, i-a reclamat pe jurnaliştii care au scris de cazul nepoata, s-a opus legii lustraţiei. Toate astea nu ţin de dosarul profesional de dinainte de ’89 pe care l-a citat preşedintele. Sunt chestii actuale, excelente recomandări pentru un ministru de justiţie, nu? O scenă inubliabilă am ascultat-o la Radio România. Invitaţi să comenteze (după o „logică” a neutralităţii extrem de dubioasă) dl. Nistorescu, a cărui rabie anti-băsesciană se dispensează de mult de orice argument raţional, susţinea senin că nu are nici o pertinenţă criteriul moral invocat de preşedinte şi că expresia „competenţă morală” este un nonsens. Celălalt invitat, Cătălin Avramescu, i-a răspuns invocând rece trimiteri bibliografice şi noţiuni de bază ale politologiei, arătând că sintagma e una obişnuită în domeniu. Umilit, dl. Nistorescu şi-a închis pur şi simplu telefonul, fiind imposibil redactorului să-l mai contacteze. Prostie & laşitate & ticăloşie într-o salată indigestă. Mutând discuţia de pe chestiunea de fond a compatibilităţii dnei Nicolai cu funcţia de ministru al Justiţiei pe cearta dintre cei doi cocoşi naţionali, ni se face un imens deserviciu. Nu avem numai cele mai proaste şosele, cel mai prost învăţământ, cel mai prost sistem sanitar, cel mai corupt sistem politic, ci şi cea mai proastă presă din Europa. După un an. PS. Încheind articolul, aflu că dl. Tăriceanu s-a dus totuşi la întâlnirea cu dl. Băsescu. Nu era mai bine dacă se ducea de prima oară, evitând un circ penibil? Nu se ştie ce s-a hotărât. Uitaţi-vă la prognozele de inflaţie şi la declaraţia dlui Vosganian că în 2009 nu vor mai fi bani de pensii. Astea ştiri importante.
13.01
Oamenii ăştia sunt strâmbi. Deşi televiziunea îi arată drepţi şi îmbrăcaţi la 4 ace. Dar sunt cocoşaţi în adâncul sufletului lor. Lumea noastră politico-mediatică este haotică şi decerebrată. Săptămâna din urmă a fost ocupată cu dosarul Norica Nicolai. Toată presa a pus chestiunea sub semnul „războiului dintre palate” (avem un apetit teribil pentru limbajul marţial). În felul acesta, nexul esenţial al chestiunii a fost discret vârât sub preş: merită dna. Nicolai să fie ministru al Justiţiei? Nu Băsescu ori Tăriceanu trebuiau luaţi în discuţie, ci stimabila doamnă. Aceeaşi presă care a făcut-o arşice când cu scandalul nepoata a ignorat acum acest „mic” eveniment care ar fi trebuit de mult să o exmatriculeze pe doamna din lumea politică. În orice democraţie morală. Căci o democraţie care nu e morală, este o oligarhie mascată. Preşedintele a avut abilitatea de a invoca pentru refuzul său mai puţin chestiile legale şi mai mult pe cele morale. I s-a răspuns ca de obicei pe alături, invocându-se prevederi constituţionale. Au fost reacţii aiuritoare, să dau de exemplu doar pe cea a dlui. Marko Bella care spunea că preşedintele ar trebui să semneze numirea, citez. „fără să judece”. N-ar fi mai simplu atunci să punem la Cotroceni un automat de semnat cu fise? Ar costa mai ieftin. Tonul scrisorilor de invitaţie către primul ministru a fost extrem de prevenitor. Refuzul acestuia n-a fost analizat suficient, dincolo de antipatia evidentă se pune problema dacă instituţional primul ministru poate refuza o invitaţie a şefului statului. Impresia mea este că avem o gravă încălcare a Constituţiei din partea cuiva care vede conducerea ţării ca pe o arendăşie personală. Iar baba Constituţia spune, apropo, că primul ministru propune iar preşedintele numeşte ministrul. Dl. preşedinte a avut, din păcate, dreptate şi când a refuzat să-l numească pe Cioroianu pe motiv de insuficientă competenţă. Aceeaşi presă apteră care l-a luat pe ministrul-gafă la refec a uitat să-şi ceară scuze de la preşedinte. Una din primele datorii ale presei este să aibă memorie. Şi s-o folosească, nu să escamoteze discret anumite evenimente. Iată câteva fapte ale dnei. Norica, mai grave chiar decât un fals de vot. Respectiva doamnă, prietenă bună cu Patriciu (nu este o infracţiune, dar un conflict de interese mare cât casa Parlamentului, da), a votat împotriva Legii DNA. Pentru cei obsedaţi de afacerile trustului soţului dnei. Udrea nu e de uitat că soţul dnei. Nicolai are nişte minunate afaceri cu cercetatul penal Tender. Tot dna. posibil ministru a susţinut apăsat menţinerea calomniei în Codul Penal, i-a reclamat pe jurnaliştii care au scris de cazul nepoata, s-a opus legii lustraţiei. Toate astea nu ţin de dosarul profesional de dinainte de ’89 pe care l-a citat preşedintele. Sunt chestii actuale, excelente recomandări pentru un ministru de justiţie, nu? O scenă inubliabilă am ascultat-o la Radio România. Invitaţi să comenteze (după o „logică” a neutralităţii extrem de dubioasă) dl. Nistorescu, a cărui rabie anti-băsesciană se dispensează de mult de orice argument raţional, susţinea senin că nu are nici o pertinenţă criteriul moral invocat de preşedinte şi că expresia „competenţă morală” este un nonsens. Celălalt invitat, Cătălin Avramescu, i-a răspuns invocând rece trimiteri bibliografice şi noţiuni de bază ale politologiei, arătând că sintagma e una obişnuită în domeniu. Umilit, dl. Nistorescu şi-a închis pur şi simplu telefonul, fiind imposibil redactorului să-l mai contacteze. Prostie & laşitate & ticăloşie într-o salată indigestă. Mutând discuţia de pe chestiunea de fond a compatibilităţii dnei Nicolai cu funcţia de ministru al Justiţiei pe cearta dintre cei doi cocoşi naţionali, ni se face un imens deserviciu. Nu avem numai cele mai proaste şosele, cel mai prost învăţământ, cel mai prost sistem sanitar, cel mai corupt sistem politic, ci şi cea mai proastă presă din Europa. După un an. PS. Încheind articolul, aflu că dl. Tăriceanu s-a dus totuşi la întâlnirea cu dl. Băsescu. Nu era mai bine dacă se ducea de prima oară, evitând un circ penibil? Nu se ştie ce s-a hotărât. Uitaţi-vă la prognozele de inflaţie şi la declaraţia dlui Vosganian că în 2009 nu vor mai fi bani de pensii. Astea ştiri importante.
13.01
2008
2008
E de bonton ca în vidul de evenimente care marchează ruperea calendarului vechi şi instalarea pe perete a celui nou, mai lucios, presa să se dedea unei duble ocupaţii: bilanţul & anticiparea. Aşa că am tras şi eu cu ochiul/urechea să văd ce spun oameni mai deştepţi ca mine. Mi-a tras atenţia un aer de accentuat pesimism, atât în analizele economice, cât şi în cele politice. Într-adevăr, probabil că 2008 va fi anul scadenţelor. 2007 a fost din toate punctele de vedere o remiză păgubitoare pentru ţară. Am fost intoxicaţi cu expresia „conflictul dintre palate”, inculcându-se ideea că acesta ar fi cel mai mare impediment în calea unui progres pe care ni-l dorim. În realitate, acest conflict e cam singurul lucru bun care s-a petrecut în politica noastră. Răul cel mare este că el a rămas în stand by, nu s-a rezolvat într-o direcţie sau alta. Asta creează premiza ca blocajul să continue şi anul aceasta. Comentatorii acceptă resemnaţi că votul uninominal nu va intra în mod previzibil în vigoare anul acesta, şi vom asista cu siguranţă la un volei în care mingea răspunderii pentru acest eşec va fi aruncată dintr-un teren într-altul. Guvernul a reuşit o (contra)performanţă care i-a uimit pe economişti: unde în luna noiembrie datele economice arătau un însemnat excedent bugetar, brusc, în numai o lună, s-a trecut pe minus. Cum s-au evaporat urgent atâtea miliarde, rămâne un mister pe care nici măcar dl. Vosganian nu cred că-l poate descifra în întregime. Urmează alegeri. Toată lumea e resemnată că populismul va da în clocot, începutul fiind făcut în a doua parte a acestui an cu pensiile şi definitivarea bugetului. De unde această resemnare? Nu ar trebui, tocmai pentru că suntem preveniţi asupra inconştienţei politicienilor, să reacţionăm? Să nu credem în balivernele guvernamentale despre cum va curge lapte şi miere? Deja ţintele de inflaţie sau de deficit bugetar nu au putut fi respectate. Previziunile independente pentru 2008 sunt şi mai negre: depăşirea cu mult a indicatorilor „negativi” ai economiei. Mă scârbeşte însă acceptarea resemnată de către toată lumea a acestui dezastru anunţat. România a descoperit după 18 ani de stagnare că nu are o clasă politică profesionistă, ci o clică bine baricadată în spatele uşilor totdeauna închise şi ale vorbelor de circumstanţă din declaraţiile de presă. Niciodată ca în anul trecut ruptura dintre populaţie şi oligarhia politico-jurnalistică nu s-a făcut mai simţită. Iar efectele surprinzătoare se vor vedea la alegerile din anul acesta. Şi nu vor fi efecte favorabile pentru democraţie. Dacă economic situaţia se poate remedia în câţiva ani, având de suportat doar întârzieri care ne vor ustura la nivelul de trai, o sincopă în democraţie ne-ar arunca înapoi cu 20 de ani. Ar fi aproape imposibil de remediat. Dar, pentru că din multe puncte de vedere 2008 va fi o urmare în linie dreaptă a fratelui mai mare, confruntarea între Sistem şi cei care vor să-l dinamiteze odată pentru totdeauna va atinge probabil accente şi mai virulente. Bucuraţi-vă!
E de bonton ca în vidul de evenimente care marchează ruperea calendarului vechi şi instalarea pe perete a celui nou, mai lucios, presa să se dedea unei duble ocupaţii: bilanţul & anticiparea. Aşa că am tras şi eu cu ochiul/urechea să văd ce spun oameni mai deştepţi ca mine. Mi-a tras atenţia un aer de accentuat pesimism, atât în analizele economice, cât şi în cele politice. Într-adevăr, probabil că 2008 va fi anul scadenţelor. 2007 a fost din toate punctele de vedere o remiză păgubitoare pentru ţară. Am fost intoxicaţi cu expresia „conflictul dintre palate”, inculcându-se ideea că acesta ar fi cel mai mare impediment în calea unui progres pe care ni-l dorim. În realitate, acest conflict e cam singurul lucru bun care s-a petrecut în politica noastră. Răul cel mare este că el a rămas în stand by, nu s-a rezolvat într-o direcţie sau alta. Asta creează premiza ca blocajul să continue şi anul aceasta. Comentatorii acceptă resemnaţi că votul uninominal nu va intra în mod previzibil în vigoare anul acesta, şi vom asista cu siguranţă la un volei în care mingea răspunderii pentru acest eşec va fi aruncată dintr-un teren într-altul. Guvernul a reuşit o (contra)performanţă care i-a uimit pe economişti: unde în luna noiembrie datele economice arătau un însemnat excedent bugetar, brusc, în numai o lună, s-a trecut pe minus. Cum s-au evaporat urgent atâtea miliarde, rămâne un mister pe care nici măcar dl. Vosganian nu cred că-l poate descifra în întregime. Urmează alegeri. Toată lumea e resemnată că populismul va da în clocot, începutul fiind făcut în a doua parte a acestui an cu pensiile şi definitivarea bugetului. De unde această resemnare? Nu ar trebui, tocmai pentru că suntem preveniţi asupra inconştienţei politicienilor, să reacţionăm? Să nu credem în balivernele guvernamentale despre cum va curge lapte şi miere? Deja ţintele de inflaţie sau de deficit bugetar nu au putut fi respectate. Previziunile independente pentru 2008 sunt şi mai negre: depăşirea cu mult a indicatorilor „negativi” ai economiei. Mă scârbeşte însă acceptarea resemnată de către toată lumea a acestui dezastru anunţat. România a descoperit după 18 ani de stagnare că nu are o clasă politică profesionistă, ci o clică bine baricadată în spatele uşilor totdeauna închise şi ale vorbelor de circumstanţă din declaraţiile de presă. Niciodată ca în anul trecut ruptura dintre populaţie şi oligarhia politico-jurnalistică nu s-a făcut mai simţită. Iar efectele surprinzătoare se vor vedea la alegerile din anul acesta. Şi nu vor fi efecte favorabile pentru democraţie. Dacă economic situaţia se poate remedia în câţiva ani, având de suportat doar întârzieri care ne vor ustura la nivelul de trai, o sincopă în democraţie ne-ar arunca înapoi cu 20 de ani. Ar fi aproape imposibil de remediat. Dar, pentru că din multe puncte de vedere 2008 va fi o urmare în linie dreaptă a fratelui mai mare, confruntarea între Sistem şi cei care vor să-l dinamiteze odată pentru totdeauna va atinge probabil accente şi mai virulente. Bucuraţi-vă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)