Un precedent?
Nu am comentat aici decât foarte rar chestiuni de politică externă. Nu am nici mustaţă, nici rânjet sardonic, nici laptop, nici firmă care face afaceri cu serviciile speciale, nu am nici una dintre calităţile care, se pare, sunt necesare calitate pentru asta. Chestiunea Kosovo, însă, a devenit rapid o chestiune internă. Prin hărnicia multor comentatori şi politicieni (observ cu îngrijorare că tind tot mai mult să formeze o singură categorie) s-au stabilit tot felul de analogii. Există comentatori pentru care orice ar zice „Europa”, „Bruxelles-ul” este literă de lege, orice încercare de a pune în discuţie deciziile de acolo (nu totdeauna favorabile nouă dintr-un deficit cronic al ştiinţei şi putinţei de a negocia) este socotită naţionalism, comunism, anti-europenism sau mai ştiu eu cum. Iată, de pildă, un exemplu nemurdărit de praful Bucureştiului: Anneli Ute Gabanyi, politolog foarte cunoscut, care defineşte atitudinea României drept contradictorie pentru că a îndrăznit să spună altceva decât UE şi SUA. Dar „îi scapă” pe parcursul articolului următoarea frază „…România ar fi trebuit să declare că nu va oferi recunoaşterea diplomatică a noului stat Kosovo – dar numai atâta timp cât situaţia provinciei nu va fi reglementată în conformitate cu dreptul internaţional, pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU”. Prin fraza subliniată, autoarea recunoaşte implicit că noul stat este creat prin nerespectarea legislaţiei internaţionale. Ceea ce e normal să ne pună pe gânduri. Obişnuiţi să gândească în tiparele rigide ale unui filo-minoritarism exclusiv (minoritatea are întotdeauna dreptate, majoritatea este din principiu vinovată), constructorii Europei unite s-au înglodat într-un paradox, ridicând noi graniţe. Făcând abstracţie de istorie, dar şi de prezent, au socotit că rezolvă o problemă, dar, am impresia, au creat în loc alte 100. Precedentul este realmente periculos, nu pentru că s-a creat un stat, ci pentru felul cum a fost creat. Că politicienii noştri au strigat imediat: Transilvania, nu e chiar anormal. Discursul UDMR se păstrează de două decenii într-o ambiguitate frustrantă. Una spun la Tg. Mureş, alta când apar la Tv., pentru toată naţia. Traduc de fiecare dată „autonomie” după cum le convine: ba e autonomie culturală şi administrativă, ba e chiar una teritorială. Obligaţia de învăţa limba oficială a statului li se pare în continuare opresivă, deşi e aplicată de pildă turcilor din Germania. Aplicând strict logica dlui Marko Bela, mă întreb cum ar reacţiona dacă funcţionarii publici din Harcov ar fi obligaţi la ocuparea postului să dea un sever examen de limba română. Doar românii sunt minoritari şi funcţionarul public dintr-o zonă cu minoritari e obligat să ştie limba acestora. De partea cealaltă, discursul românesc e minat de poncife, în primul rând istorice. În fond, şi unirea din 1859 şi cea din 1918 sunt rodul unei aprobări a marilor puteri europene, fără ele n-ar fi existat statul unitar român. De aceea nu procedeul în sine ar trebui să-l înfierăm, ci pripeala cu care a fost înfăptuit. S-a acţionat ca şi cum unii ar fi premianţii (şi ar trebui fireşte încununaţi) şi alţii corijenţii. E un mod de a face politică foarte periculos. România e iar la mijloc, în sensul cel rău al cuvântului. S-ar putea ca, până la urmă, strălucitorul paradox al lui Andrei Pleşu să fie adevărat: pentru problema fostului spaţiu iugoslav, Iugoslavia a fost cea mai bună soluţie.
luni, 3 martie 2008
revenirea
CERCUL VICIOS
Alegerea dlui. Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD este, fără îndoială, cea mai comică şi mai interesantă ştire a începutului de an. Ce dovedeşte? Că toate poveştile despre reformarea partidului urmaş al PCR pe care ni le-au tot vândut politicieni şi comentatori rămân numai asta: poveşti. De la plecarea lui Petre Roman la pierderea alegerilor din 1996, de la debarcarea lui Iliescu la cea a lui Năstase, de fiecare dată s-a spus: gata PSD se reformează, devine un partid social-democrat modern. Şi ce vedem? Mă uit la calendar şi mă închin bătrâneşte: suntem în 2008. La PSD nu se vede. Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, oamenii ăştia au inventat maşina de întors în timp. E o gaură neagră în care se află toate partidele noastre. PNL-ul dă dovadă de o năucitoare lipsă de cadre şi de o incompetenţă managerială şi politică uluitoare chiar şi pentru adepţii săi înfocaţi. Într-un an jumătate sub înţeleapta sa conducere, România a regresat material şi moral la nivelul anilor 90. Se simte „la nivelul solului” o lehamite şi o disperare pe care n-am mai cunoscut-o de mult. PLD-ul trăieşte doar prin instinctul lui Băsescu, printre puţinii politicieni care au ştiut să spună oportun „am greşit”, dar care este într-o mare lipsă de sfătuitori. Când el nu va mai fi, partidul va avea mari probleme. Restul în acest partid e tăcere. România Mare e Vadim şi atât. Adică securismul şi ceauşismul cele mai greţoase. PIN e dintre alcătuirile bizare inventate în laboratoarele de inginerii politice, el nu există decât atâta vreme cât trebuie comunicate pe căi coclite anumite lucruri prin ubicuul domn Guşe. UDMR e un partid mono-maniacal, cu un discurs dublu de care nu se ruşinează, unul pentru membrii săi, altul pentru restul ţării. Jubilaţia de care s-a lăsat cuprins de când cu cazul Kosovo e semn rău. Cum vedem din această rapidă trecere în revistă, toate partidele noastre sunt cu faţa întoarsă spre trecut, ele n-au ţinut pasul cu prezentul (e suficient să te uiţi în parlament, să le vezi chipurile). Societatea românească a evoluat târâş grăbiş, totuşi a evoluat într-o anume direcţie, care este cea bună. Preocupată exclusiv de jocurile sale de interese. Clasa politică se învârte în propriul său cerc vicios. De aceea nici nu apare nimeni, nici un personaj nou, care să dea semne că ar fi altfel. Într-un fel revenirea dlui. Năstase, e o veste bună, PSD-ul este cel mai periculos virus care poate roade viitorul României. Indiferenţa la dosarele penale ale domnului amintit arată cât de puţin le pasă acestor domni de noi, prostimea. Într-o ţară europeană un domn cu dosarele dlui proprietar de Cornu ar fi stat înţelept pe margine până când Justiţia s-ar fi pronunţat. Totul e de un derizoriu absolut, ca să forţez limba română. Am uitat să-l amintesc în această înşiruire şi pe dl. Vanghelie, şi i-aş face o mare nedreptate şi domniei sale şi partidului. Căci ce partid o fi acesta care propune la primăria capitalei ţării un analfabet? Ce-o fi crezând acest partid al mulţimilor, cum se proclamă, despre inteligenţa românilor? Eu unul, mă simt grav insultat. Dumneavoastră nu?
Alegerea dlui. Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD este, fără îndoială, cea mai comică şi mai interesantă ştire a începutului de an. Ce dovedeşte? Că toate poveştile despre reformarea partidului urmaş al PCR pe care ni le-au tot vândut politicieni şi comentatori rămân numai asta: poveşti. De la plecarea lui Petre Roman la pierderea alegerilor din 1996, de la debarcarea lui Iliescu la cea a lui Năstase, de fiecare dată s-a spus: gata PSD se reformează, devine un partid social-democrat modern. Şi ce vedem? Mă uit la calendar şi mă închin bătrâneşte: suntem în 2008. La PSD nu se vede. Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, oamenii ăştia au inventat maşina de întors în timp. E o gaură neagră în care se află toate partidele noastre. PNL-ul dă dovadă de o năucitoare lipsă de cadre şi de o incompetenţă managerială şi politică uluitoare chiar şi pentru adepţii săi înfocaţi. Într-un an jumătate sub înţeleapta sa conducere, România a regresat material şi moral la nivelul anilor 90. Se simte „la nivelul solului” o lehamite şi o disperare pe care n-am mai cunoscut-o de mult. PLD-ul trăieşte doar prin instinctul lui Băsescu, printre puţinii politicieni care au ştiut să spună oportun „am greşit”, dar care este într-o mare lipsă de sfătuitori. Când el nu va mai fi, partidul va avea mari probleme. Restul în acest partid e tăcere. România Mare e Vadim şi atât. Adică securismul şi ceauşismul cele mai greţoase. PIN e dintre alcătuirile bizare inventate în laboratoarele de inginerii politice, el nu există decât atâta vreme cât trebuie comunicate pe căi coclite anumite lucruri prin ubicuul domn Guşe. UDMR e un partid mono-maniacal, cu un discurs dublu de care nu se ruşinează, unul pentru membrii săi, altul pentru restul ţării. Jubilaţia de care s-a lăsat cuprins de când cu cazul Kosovo e semn rău. Cum vedem din această rapidă trecere în revistă, toate partidele noastre sunt cu faţa întoarsă spre trecut, ele n-au ţinut pasul cu prezentul (e suficient să te uiţi în parlament, să le vezi chipurile). Societatea românească a evoluat târâş grăbiş, totuşi a evoluat într-o anume direcţie, care este cea bună. Preocupată exclusiv de jocurile sale de interese. Clasa politică se învârte în propriul său cerc vicios. De aceea nici nu apare nimeni, nici un personaj nou, care să dea semne că ar fi altfel. Într-un fel revenirea dlui. Năstase, e o veste bună, PSD-ul este cel mai periculos virus care poate roade viitorul României. Indiferenţa la dosarele penale ale domnului amintit arată cât de puţin le pasă acestor domni de noi, prostimea. Într-o ţară europeană un domn cu dosarele dlui proprietar de Cornu ar fi stat înţelept pe margine până când Justiţia s-ar fi pronunţat. Totul e de un derizoriu absolut, ca să forţez limba română. Am uitat să-l amintesc în această înşiruire şi pe dl. Vanghelie, şi i-aş face o mare nedreptate şi domniei sale şi partidului. Căci ce partid o fi acesta care propune la primăria capitalei ţării un analfabet? Ce-o fi crezând acest partid al mulţimilor, cum se proclamă, despre inteligenţa românilor? Eu unul, mă simt grav insultat. Dumneavoastră nu?
Mailat Busuioc
BUSUIOC ŞI MAILAT
Capacitatea românilor de a se identifica pasional cu o persoană este rară printre popoarele de azi. Semn al unei mentalităţi pre-moderne, dar nu asta ne interesează aici. La numai câteva luni distanţă, avem două cazuri diametral opuse. Negru şi alb. Personajul absolut negativ, hoţ, tâlhar violent, posibil violator, în plus de etnie dezagreabilă în România. De partea cealaltă, personajul desprins din basm sau telenovelă: omul simplu, sărac lipit, plecat în lume să-şi facă un rost, dotat cu un har excepţional pe care nimeni în ţară nu s-a obosit să-l descopere şi să-l cultive şi ivit, ca în povestea Cenuşăresei, prin miracol, în lumina rampei. Aceeaşi isterie mediatică a însoţit ambele poveşti. Cu aceleaşi minime efecte. Un referent comun al ambelor situaţii este măreţul Stat român. Prea ocupat cu alte alea odată pentru a rezolva marea problemă socială, demografică, culturală a ţiganilor, o minoritate care terorizează cotidianul nostru. A doua oară pentru a identifica şi cultiva o înzestrare artistică nativă ieşită din comun. Câţi „Costel Busuioc” vor fi existând în România, nu numai în domeniul muzicii, ci al picturii, dansului, matematicii or filozofiei? Îngăduiţi-mi o blasfemie: nu credeţi că, dacă ar mai fi existat un fel de „Cântarea României”, Busuioc ar fi fost de mult descoperit? După sute de articole în care am blamat comunismul, sper să nu şochez prin această întrebare. Vreau doar să spun că, printre atâtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cânte într-un cor sau să ţesă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale. Aşa zisa societate civilă ar trebui să conţină multe asemenea organisme, de la comitetele de părinţi ale şcolilor (la cosmică distanţă de ce sunt ele în occident), la asociaţii de alpinism, columbofili sau filatelişti. Chiar: câţi dintre copiii de azi mai colecţionează timbre? Avem deci cazul cetăţeanului pe care toată lumea îl exclude, pentru că face parte dintr-o categorie care a făcut din sfidarea legilor felul de a trăi. Stereotipuri rasiste, cum spun repede ONG-iştii subvenţionaţi? Să vedem datele statistice cinstite… Pe de altă parte, omul care, printr-un concurs unic de împrejurări, poate să-şi depăşească umilitatea condiţiei de naştere. Un individ, alt individ. Ce ne îndreptăţeşte la generalizări? Singura generalizare la care putem accede acum este cea că avem o societate care nu e societate, pentru că nu are nici o consistenţă. O aglomerare de indivizi pe o scară de la sublim la abject, care nu au un scop comun nu se poate numi decât bandă, hoardă, gaşcă, mafie, dar nu popor. De ce ne-am identificat isteric cu cei doi? Cu unul pentru că era un ţap ispăşitor perfect prin comparaţie cu care noi puteam părea culmi ale inocenţei. Cu celălalt pentru că ne justifica iraţionala credinţă în miracole. Şi justifica nevoia modernă de idoli. Toate dincolo şi fără de stat.
Capacitatea românilor de a se identifica pasional cu o persoană este rară printre popoarele de azi. Semn al unei mentalităţi pre-moderne, dar nu asta ne interesează aici. La numai câteva luni distanţă, avem două cazuri diametral opuse. Negru şi alb. Personajul absolut negativ, hoţ, tâlhar violent, posibil violator, în plus de etnie dezagreabilă în România. De partea cealaltă, personajul desprins din basm sau telenovelă: omul simplu, sărac lipit, plecat în lume să-şi facă un rost, dotat cu un har excepţional pe care nimeni în ţară nu s-a obosit să-l descopere şi să-l cultive şi ivit, ca în povestea Cenuşăresei, prin miracol, în lumina rampei. Aceeaşi isterie mediatică a însoţit ambele poveşti. Cu aceleaşi minime efecte. Un referent comun al ambelor situaţii este măreţul Stat român. Prea ocupat cu alte alea odată pentru a rezolva marea problemă socială, demografică, culturală a ţiganilor, o minoritate care terorizează cotidianul nostru. A doua oară pentru a identifica şi cultiva o înzestrare artistică nativă ieşită din comun. Câţi „Costel Busuioc” vor fi existând în România, nu numai în domeniul muzicii, ci al picturii, dansului, matematicii or filozofiei? Îngăduiţi-mi o blasfemie: nu credeţi că, dacă ar mai fi existat un fel de „Cântarea României”, Busuioc ar fi fost de mult descoperit? După sute de articole în care am blamat comunismul, sper să nu şochez prin această întrebare. Vreau doar să spun că, printre atâtea lucruri care lipsesc şi de care nu suntem conştienţi că ne lipsesc, se află şi instituţii, modalităţi de a încuraja afirmarea oricărui talent, indiferent de domeniu. Fie ele de stat sau din iniţiative particulare. Coagularea comunităţilor, lipsa cluburilor (nu cele de fiţe, discoteci, ci a celor în care gospodina sau strungarul, vin după orele de serviciu să cânte într-un cor sau să ţesă gobelin-uri), a unor descoperitori de talente, a unui amatorism de bună calitate, prezent în toată lumea acolo unde este o societate structurată, este una dintre carenţele noastre fundamentale. Aşa zisa societate civilă ar trebui să conţină multe asemenea organisme, de la comitetele de părinţi ale şcolilor (la cosmică distanţă de ce sunt ele în occident), la asociaţii de alpinism, columbofili sau filatelişti. Chiar: câţi dintre copiii de azi mai colecţionează timbre? Avem deci cazul cetăţeanului pe care toată lumea îl exclude, pentru că face parte dintr-o categorie care a făcut din sfidarea legilor felul de a trăi. Stereotipuri rasiste, cum spun repede ONG-iştii subvenţionaţi? Să vedem datele statistice cinstite… Pe de altă parte, omul care, printr-un concurs unic de împrejurări, poate să-şi depăşească umilitatea condiţiei de naştere. Un individ, alt individ. Ce ne îndreptăţeşte la generalizări? Singura generalizare la care putem accede acum este cea că avem o societate care nu e societate, pentru că nu are nici o consistenţă. O aglomerare de indivizi pe o scară de la sublim la abject, care nu au un scop comun nu se poate numi decât bandă, hoardă, gaşcă, mafie, dar nu popor. De ce ne-am identificat isteric cu cei doi? Cu unul pentru că era un ţap ispăşitor perfect prin comparaţie cu care noi puteam părea culmi ale inocenţei. Cu celălalt pentru că ne justifica iraţionala credinţă în miracole. Şi justifica nevoia modernă de idoli. Toate dincolo şi fără de stat.
populism
"Nu mai e mult, până mai e foarte puţin.."
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Această zicere nemuritoare din repertoriul inepuizabil al dlui Becali fixează cum nu se poate mai bine senzaţia generală a unui deznodământ fatal care se apropie. Este starea de silă care, nu întâmplător, dacă ne aducem aminte, a apărut cam înainte de fiecare campanie de alegeri. Nu e bine să faci previziuni în hârdăul nostru politic, dar aş paria că liberalii vor alege cea mai proastă dintre soluţii: vor ţine morţiş să o impună pe Norica Nicolai, cu ajutorul parlamentului. Pentru că, în înspăimântătoarea lor lipsă de idei şi de inteligenţă politică, liberalii au un gând fix, să-i facă în necaz lui Băsescu. Nu contează nimic altceva. Au călcat în picioare de atâtea ori legea, au făcut nişte opţiuni umane dezastruoase, au blocat întreaga activitate a ţării, au pus gaz peste foc de câte ori a fost cazul să acopere o nerealizare a guvernării. S-au cramponat de marele jurist Chioariu pe care, tot aşa ca sfidare l-au numit apoi la guvern, acum se ascund după fustele doamnei Norica. Ce va însemna asta? Negocieri „discrete” cu partidele din parlament, şi în ciuda strigătelor războinice ale domnilor Geoană sau Vadim, cu siguranţă că acestea vor vota pentru aprobarea „noului” guvern, pentru că aşa ne cer, nu-i aşa, „interesele ţării”. Politicienii noştri au o capacitate neruşinată de a-şi acoperi toate malversaţiunile sub această sforăitoare lozincă. De pildă, domnii de la PSD sfidează nu numai logica, ci şi bunul simţ, acuzând justiţia „că nu a judecat nici un mare corupt”, asta după ce a făcut zid de piatră în jurul domnului Năstase şi a celorlalţi implicaţi în groase dosare, prin cele mai joase tertipuri juridice. Apropo: în disperarea de a vedea cum se apropie alegerile şi îi prinde cu garda (de fier) jos, domnii din acest funambulesc partid au reactivat-o rapid: Hrebenciuc, Năstase şi, inevitabil, Iliescu sunt gata să reintre în luptă cu toate armele. Iar partidele mici, de centură, care se vând cui dă mai mult stau la pândă ca să prindă din vreme adierea care vesteşte învingătorul. În timpul când saltimbancii ocupă ecranele, se petrec lucruri interesante. De pildă raportul C.E. despre starea justiţiei din România. Suficient pentru a fi pus pe jar orice guvern cu un minim simţ al responsabilităţii. Băgat repede sub preş de vajnicii analişti a naţiei. Situaţia economică de tobogan a mai tuturor indicatorilor economici nu pare a da insomnii guvernanţilor. Anomalia unei guvernări de 20% este din plin speculată de PSD, PC, UDMR, RM. Acum au prins guvernul la înghesuială şi repetă scenariul cu pensiile şantajându-l cu o reducere a TVA-ului la alimente. Pentru boborul tâmpit de populisme dă bine la imagine. Dar ia să facem un mic calcul. Să presupunem că de la 19 se reduce la 0 procente. Bun. Sunt în formă azi, deci vă propun al doilea pariu: din această importantă reducere comercianţii dacă se vor îndura să coboare preţul la pâine ori lapte cu 1-2%, restul va intra în conturile lor. Adică, direct şi indirect ale politicienilor veroşi care propun asemenea experimente aberante din punct de vedere economic. La urma urmei, situaţia internă a României este mult prea simplă, oricât s-ar chinui să o complice comentatorii. E suficient să urmărim sabotarea făţişă sau mascată a votului uninominal în parlament, de către aleşi din toate partidele pentru a reduce toată larma spaţiului public la o mormântală tăcere. Pe micile ecrane rulează filmul horror: România, ultimul dans pe marginea gropii. Cântă fanfara Trei prăjini şi Nae Salam.
Curtea Constituţională
APRINDEŢI O LUMÂNARE !
Onorabilii judecători ai Curţii Constituţionale au aprins o lumânare la capul muribundei democraţii autohtone. Decizia poate fi legală (personal am mari îndoieli, şi tocmai argumentarea deciziei mi le sporeşte), dar imorală este incontestabil. E ciudat cum în ultimele săptămâni, fără să fie prea băgată în seamă de comentatori, problema morală s-a ivit de câteva ori în centrul dezbaterii. O dată, cu numirea Noricăi Nicolai, poate şi ea legală dacă forţăm textele, dar perfect imorală şi aceea. Mai înainte cu accidentul provocat de dl. Orban. Acum, cu această decizie care pune un zăbranic peste memoria şi aşa foarte deficitară a românilor. Citită cu atenţie, argumentarea se referă la Securitate şi la regimul comunist, evitând cu mare grijă orice referire la caracterul lor funciarmente criminal, şi în felul acesta se vede limpede că este o reacţie bine gândită şi ţintită la Raportul de condamnare a comunismului la care făceam referire şi în articolul trecut. Fie şi prin comparaţie, ne puteam da seama de absurditatea deciziei: criminalii de război nazişti au fost urmăriţi decenii de-a rândul nu în primul rând de justiţie, ci de comisii şi organizaţii „civile” care i-au prins şi i-au deferit justiţiei. În Germania nimănui nu i-a dat prin cap să reproşeze Comisei Gauk de deconspirare a STASI că se substituie justiţiei şi că încalcă Constituţia. Satisfacţia din declaraţiile politicienilor noştri a fost greu de disimulat. Pentru că pe dl. Tinu junior nu l-a întrebat Justiţia nimic în legătură cu ameninţările de anul trecut din incinta Parlamentului, nici pe dl. Vadim, tristul circar din aceeaşi inubliabilă şedinţă. De ani de zile ne mulţumim să aprindem, cu resemnare, când şi când, o lumânare la căpătâiul democraţiei româneşti, puţini au încercat să vadă dacă nu poate fi resuscitată cu ceva eforturi. Am auzit teza halucinantă că nu avem voie să comentăm decizia Înaltei Curţii. Când în esenţa democraţiei stă tocmai dezbaterea publică a oricărei decizii. Când o democraţie este caracterizată tocmai de controlul reciproc al puterilor, nu de iluzoria lor „ independenţă” care nu înseamnă decât haos. După o dictatură neruşinată a unui parlament iresponsabil, avem acum, cireaşă pe îngheţată, o dictatură a diverselor paliere ale Justiţiei. Poate că, asemenea boxerului, societatea noastră civilă, amorţită şi în plin război civil cu sine însăşi, se va trezi din amorţeală şi confort stipendiat şi va înţelege că are de dus o muncă grea de educaţie, de formare a spaţiului public şi de combatere a securismului revanşard care simte din nou miros de sânge şi vânt în pânze dinspre Răsărit. În timp ce iresponsabilul domn Vosganian ne asigură că nu vor fi scumpiri semnificative (din păcate, preşedintele Băsescu a avut dreptate şi în acest caz, ce ziceţi stimaţi cititori care vă uitaţi la factura de gaze ca la găina cu 3 picioare?), partidele discută chestii mult mai „finuţe” gen cum să ne alegem primarii. Nici o grabă cu uninominalul, ceea ce, cuplat cu decizia ticăloasă de-a dreptul a Curţii, arată cum încearcă „falanga” să-şi păstreze controlul la momentul unui schimb de generaţii. Vă mai amintiţi de celebra bătălie pentru Punctul 8 de la Timişoara? În clipa când vreo două milioane de dosare au ieşit de sub controlul lor, fiarele au turbat. Aflu în acest moment că la mitingul din Bucureşti împotriva deciziei C.C. au participat câteva sute de persoane. Numai atât. Nici o reacţie din alte oraşe „martir”. Ne merităm soarta. Să aprindem o lumânare la capul viitorului României. Care a devenit din nou a lor.
Onorabilii judecători ai Curţii Constituţionale au aprins o lumânare la capul muribundei democraţii autohtone. Decizia poate fi legală (personal am mari îndoieli, şi tocmai argumentarea deciziei mi le sporeşte), dar imorală este incontestabil. E ciudat cum în ultimele săptămâni, fără să fie prea băgată în seamă de comentatori, problema morală s-a ivit de câteva ori în centrul dezbaterii. O dată, cu numirea Noricăi Nicolai, poate şi ea legală dacă forţăm textele, dar perfect imorală şi aceea. Mai înainte cu accidentul provocat de dl. Orban. Acum, cu această decizie care pune un zăbranic peste memoria şi aşa foarte deficitară a românilor. Citită cu atenţie, argumentarea se referă la Securitate şi la regimul comunist, evitând cu mare grijă orice referire la caracterul lor funciarmente criminal, şi în felul acesta se vede limpede că este o reacţie bine gândită şi ţintită la Raportul de condamnare a comunismului la care făceam referire şi în articolul trecut. Fie şi prin comparaţie, ne puteam da seama de absurditatea deciziei: criminalii de război nazişti au fost urmăriţi decenii de-a rândul nu în primul rând de justiţie, ci de comisii şi organizaţii „civile” care i-au prins şi i-au deferit justiţiei. În Germania nimănui nu i-a dat prin cap să reproşeze Comisei Gauk de deconspirare a STASI că se substituie justiţiei şi că încalcă Constituţia. Satisfacţia din declaraţiile politicienilor noştri a fost greu de disimulat. Pentru că pe dl. Tinu junior nu l-a întrebat Justiţia nimic în legătură cu ameninţările de anul trecut din incinta Parlamentului, nici pe dl. Vadim, tristul circar din aceeaşi inubliabilă şedinţă. De ani de zile ne mulţumim să aprindem, cu resemnare, când şi când, o lumânare la căpătâiul democraţiei româneşti, puţini au încercat să vadă dacă nu poate fi resuscitată cu ceva eforturi. Am auzit teza halucinantă că nu avem voie să comentăm decizia Înaltei Curţii. Când în esenţa democraţiei stă tocmai dezbaterea publică a oricărei decizii. Când o democraţie este caracterizată tocmai de controlul reciproc al puterilor, nu de iluzoria lor „ independenţă” care nu înseamnă decât haos. După o dictatură neruşinată a unui parlament iresponsabil, avem acum, cireaşă pe îngheţată, o dictatură a diverselor paliere ale Justiţiei. Poate că, asemenea boxerului, societatea noastră civilă, amorţită şi în plin război civil cu sine însăşi, se va trezi din amorţeală şi confort stipendiat şi va înţelege că are de dus o muncă grea de educaţie, de formare a spaţiului public şi de combatere a securismului revanşard care simte din nou miros de sânge şi vânt în pânze dinspre Răsărit. În timp ce iresponsabilul domn Vosganian ne asigură că nu vor fi scumpiri semnificative (din păcate, preşedintele Băsescu a avut dreptate şi în acest caz, ce ziceţi stimaţi cititori care vă uitaţi la factura de gaze ca la găina cu 3 picioare?), partidele discută chestii mult mai „finuţe” gen cum să ne alegem primarii. Nici o grabă cu uninominalul, ceea ce, cuplat cu decizia ticăloasă de-a dreptul a Curţii, arată cum încearcă „falanga” să-şi păstreze controlul la momentul unui schimb de generaţii. Vă mai amintiţi de celebra bătălie pentru Punctul 8 de la Timişoara? În clipa când vreo două milioane de dosare au ieşit de sub controlul lor, fiarele au turbat. Aflu în acest moment că la mitingul din Bucureşti împotriva deciziei C.C. au participat câteva sute de persoane. Numai atât. Nici o reacţie din alte oraşe „martir”. Ne merităm soarta. Să aprindem o lumânare la capul viitorului României. Care a devenit din nou a lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)