DE CE?
De ce ţii cu Băsescu? – mă întreabă un cititor al acestor editoriale de pe blog. I-am observat că, în realitate, lumea nu se împarte în susţinători ai unui palat sau ai celuilalt. Lucrurile sunt mai complicate pentru cine urmăreşte atent presa noastră de toate felurile. Este o datorie de onoare să-l înjuri pe Băsescu, altfel eşti vândut. Dacă-l boscorodeşti zi de zi, ca la Antena 3, eşti mare ziarist obiectiv, dacă susţii că are dreptate în a nu pune un personaj dubios moral ca Norica Nicolai la Justiţie, eşti compromis. De ce? Asimetria sare în ochi. I-am răspuns preopinentului meu că am nevoie de un singur argument şi acesta este o dată: 17 decembrie 2006. Ziua condamnării oficiale a regimului criminal comunist. Ceea ce a susţinut preşedintele atunci în aula Parlamentului, reacţia de o ură animalică a sălii, arată, din punctul meu de vedere, că suntem pe drumul cel bun. Condamnarea comunismului, pe care mulţi au încercat să o relativizeze, rămâne o şansă unică a României de a avea un viitor prin recâştigarea memoriei, prin asumarea trecutului. Actualul Sistem politic, cu toate ramificaţiile sale până la cea mai mică localitate, trebuie destructurat, este singura noastră şansă. Cu un Parlament care se ocupă numai de propriile avantaje, sfidând nu numai bunul simţ, ci şi legile, cu un guvern pentru care cuvântul demisie nu a intrat în dicţionar, cu o populaţie elodizată, împinsă spre un extrem de periculos dispreţ faţă de politică, cu un context economic şi politic extern din ce în ce mai puţin favorabil, cu un sistem educativ falimentar moral şi intelectual şi unul sanitar ţinând de eutanasia pasivă, cu un proces galopant de depopulare, România poate aluneca la viitoarele alegeri într-un extrem de periculos extremism. Dl. Tăriceanu a fost fără îndoială cel mai norocos dintre prim miniştrii pe care i-a avut ţara. Pe valul unor contexte favorabile toate incompetenţele pe care le-a adunat în guvern, toate complicităţile inavuabile, toate sfidările la adresa legalităţii au putu fi cu uşurinţă escamotate. A fost de ajuns criza imobiliarelor din SUA şi reflexul ei asupra burselor din întreaga lume pentru a se vedea în ce măsură locuim aici în românica pe o plajă, ne-am construit regimurile politice de după 90 pe nisip. FAM (adică Frontul pentru apărarea miniştrilor) din parlament şi guvern s-a strâns ca falangă macedoneană, spectacolul e aiuristic pentru privitorul la acrobaţiile deasupra legii, fără plasă, pe are frontiştii le fac nu care cumva ca legea să se atingă de imun. Argumentele de tip: de ce nu sunt acuzaţi şi oameni ai PD-ului sunt nule de două ori din punct de vedere logic, ca şi cum am pune problema că Orban nu poate fi condamnat pentru accidentul său de maşină pentru că nici un PLD-ist n-a lovit o fetiţă pe trecerea de pietoni, ca să fie paritate. În al doilea rând, argumentul trebuie adus la obiect: faptul că un potentat PLD-ist nu e pe listă, nu-i face pe cei 9 nevinovaţi. De ce? După ce au construit epopeea luptei dintre palate pentru a escamota povestea cu bileţelul premierului şi cu telefoanele către procuror, după ce au încercat să-l elimine pe inamicul public nr. 1, agenţii din presă ai FAM au o ţintă precisă: oprirea oricărei urmări practice a Raportului din decembrie 2006. Un singur exemplu: cursurile despre crimele comunismului n-au apărut în şcoli nici la un an, cele despre holocaust există şi sunt bine venite. Nu ţin cu Băsescu, distrugerea CDR este principala sa vină, lucrurile cu care se luptă el acum ar fi putut fi făcute poate mai uşor dacă l-ar fi sprijinit chiar pe slabul preşedinte Constantinescu. Nu-mi place că-şi îndepărtează prea uşor oamenii de valoare din preajmă. Dar îl voi sprijini necondiţionat în lupta cu o clasă politică execrabilă. Scepticii vor spune: şi ce se întâmplă, îi alungă pe corupţii ăştia şi-i pune pe ai lui. Poate, dar apa trebuie schimbată în acvariu, chiar dacă şi pe aceasta o vor împuţi peştii cei mari. Nu e surprinzător că, după ce ani de zile au cerut justiţiei să-i abordeze pe aceşti rechini, acum când s-a apropiat funia de păr (salut îndeosebi deschiderea haznalei din fotbal, mai scârboasă chiar decât cea din politică). Orice schimbare este benefică, mai ales într-o atmosferă stătută cum este cea de la noi. Stupoarea liderilor de opinie este că populaţia chiar vrea schimbarea. Căci simte că se sufocă. Schimbarea a fost un slogan. Din păcate, ea nu a devenit nici un moment realitatea integrală a ţării, ne conduc activiştii şi fiii lor. Fie şi numai spirituali. România – excepţia Europei. De ce? Pentru că nu ducem lucrurile la capăt şi revoluţia anticomunistă s-a oprit brusc în 22 decembrie, sub blândul zâmbet soldat cu morţi al dlui. Iliescu şi zâmbetul cinic al lui Brucan. Am citit vreo 4-5 articole cu explicaţii foarte clare în ceea ce priveşte sfidarea legală a lui Meleşcanu în încercarea de a opri dosarele sau de a le vedea. Din păcate, ele s-au pierdut în vacarmul unei prese dezvoltate cancerigen, avem mult prea mută presă pentru numărul infim de evenimente realmente importante. Apropo: dacă Meleşcanu neagă că a fost înjurat de preşedinte, Nicolaescu ce mai aşteaptă să-şi dea demisia? Mai bine ne dăm demisia toţi din calitatea de român, adică de ţigan al Europei.
duminică, 27 ianuarie 2008
Neutrul
NEUTRUL
Nu am de gând să vorbesc despre stupizenia ping-pongului cu dosare prin care dl. Meleşcanu îşi face intrarea în glorie în galeria de ridicoli ai epocii noastre pline de caţavenci. Astăzi vreau să vă prezint un personaj. Principala lui însuşire este ubicuitatea. Apare cotidian la mai multe posturi de radio şi televiziune pentru a comenta „evenimentul zilei”. Deşi avem o grămadă de facultăţi de ştiinţe politice şi de profesori aferenţi, să observaţi că foarte puţini sunt solicitaţi de firoscoasele noastre mijloace de informare. Puţini şi aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi „tovarăşi de încredere”. Nu care cumva vreunul să scape o părere neconvenabilă. Principala lor calitate trebuie să fie aşa-zisa „neutralitate”. Cum se traduce ea în fapt? Dacă spui ceva de bine despre Băsescu, musai să spui ceva de bine şi despre Tăriceanu. Dacă remarci o gafă făcută de un politician din partidele de la putere, musai să aminteşti şi una a partidelor de opoziţie. Dacă lauzi un gest politic, musai să găseşti şi o hibă. Doamne fereşte să-ţi exprimi o opţiune decisivă, să spui deschis: asta e bine, asta e rău. Acest tip de comentatori este cu obstinaţie cultivat de presa noastră. Ei bine, acest tip de „neutralitate” cu ifose ştiinţifice este şi imorală şi prostească şi falsă ştiinţific. Adevărul nu este niciodată neutru. El este de o parte sau alta. Presa democratică fixată de o seculară tradiţie are orientări clare: în America se ştie limpede care ziar şi care ziarist sunt de partea republicanilor ori a democraţilor. Ziarele noastre de după 90 îşi spuneau toate „independente”, şi azi e foarte greu să vezi cine sunt finanţatorii din spatele marilor trusturi de presă, iar marii „formatori de opinie” defilează sub steagul unei independenţe cu totul iluzorii şi mincinoase pentru cititor/telespectator. Un exemplu şcoală al acestor „neutri” este dl. Pârvulescu. La fel de găunos lăuntric ca şi dl. Cioroianu, reprezentat atotprezent al „societăţii civile”, domnia sa se fereşte ca de ciumă să dea un diagnostic ferm. Întâmplarea a făcut ca proiectul său pentru votul uninominal să fie agreat de guvern. Asta l-a făcut să intre în gura slobodă a Preşedintelui ţării, transformându-l într-un „martir al independenţii”. Sigur „Băsescu trebuie oprit”, sloganul valabil din 2005 încoace s-a auzit şi mai tare în ultima săptămână, pentru că dosarele pornite de la Cotroceni riscă să destabilizeze La Famiglia politică. Ei bine, nu veţi auzi niciodată di partea dlui. Pârvulescu o afirmaţie fermă privind neconstituţionalitatea actelor guvernamentale sau incoerenţa justiţiei noastre. Iată trei organizaţii ale societăţii civile: revista 22 (Grupul de dialog social adică), Alianţa Civică şi Societatea Academică Română. La câte emisiuni aţi văzut invitaţi membrii ai acestor organizaţii? Pentru că ei nu sunt „neutri”, obişnuiesc să nu o scalde şi să susţină un punct de vedere articulat. Vara trecută, când au fost dezbaterile acelea aprinse în legătură cu mărirea pensiilor, câte voci responsabile şi-au făcut loc în mass-media care să atragă atenţia asupra impactului economic negativ? Dacă îndrăzneai să spui aşa ceva erai stigmatizat imediat ca pro-băsescian. Şi acum iată că suntem în preajma unui colaps economic, dl. Vosganian, foarte arogant în vară cu oponenţii, dă acum din colţ în colţ şi recunoaşte că trebuie să ia bani de la buget pentru a plăti pensiile, după ce la ultima rectificare a luat din bugetul de la învăţământ pentru mărirea electorală dinainte de referendum. Presa l-a făcut harcea-parcea pe preşedinte când s-a opus numirii lui Cioroianu, dar când s-a văzut că a avut dreptate au tăcut cu laşitatea caracteristică. La fel în cazul doctorandei la Harvard (adică universitatea Valahia Târgovişte în realitate) Norica Nicolai. S-a pus totul sub eticheta cu scutire de raţionament „războiul dintre palate” şi gata. Ei bine, asemenea observaţii nu veţi găsi niciodată la comentatorii „neutri”. Deciziile aberante ale CNA falsifică şi mai mult tabloul. Se cere să fie prezenţi în număr egal oameni ai puterii şi opoziţiei, numai că PD, care era la putere, este acum cam singura opoziţie, iar PSD, care scriptic este în opoziţie, de fapt îşi face toate plăcerile social-democrate cu mâna dreaptă a PNL-ului. Moderatorii noştri nu vor să vadă asta şi se iau după litera evangheliei CNA. Urmarea: telespectatorul este minţit în faţă, sub pretextul neutralităţii. Îndemn: urmăriţi-i pe cei cu o atitudine precis asumată! Sunt mai credibili.
Nu am de gând să vorbesc despre stupizenia ping-pongului cu dosare prin care dl. Meleşcanu îşi face intrarea în glorie în galeria de ridicoli ai epocii noastre pline de caţavenci. Astăzi vreau să vă prezint un personaj. Principala lui însuşire este ubicuitatea. Apare cotidian la mai multe posturi de radio şi televiziune pentru a comenta „evenimentul zilei”. Deşi avem o grămadă de facultăţi de ştiinţe politice şi de profesori aferenţi, să observaţi că foarte puţini sunt solicitaţi de firoscoasele noastre mijloace de informare. Puţini şi aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi „tovarăşi de încredere”. Nu care cumva vreunul să scape o părere neconvenabilă. Principala lor calitate trebuie să fie aşa-zisa „neutralitate”. Cum se traduce ea în fapt? Dacă spui ceva de bine despre Băsescu, musai să spui ceva de bine şi despre Tăriceanu. Dacă remarci o gafă făcută de un politician din partidele de la putere, musai să aminteşti şi una a partidelor de opoziţie. Dacă lauzi un gest politic, musai să găseşti şi o hibă. Doamne fereşte să-ţi exprimi o opţiune decisivă, să spui deschis: asta e bine, asta e rău. Acest tip de comentatori este cu obstinaţie cultivat de presa noastră. Ei bine, acest tip de „neutralitate” cu ifose ştiinţifice este şi imorală şi prostească şi falsă ştiinţific. Adevărul nu este niciodată neutru. El este de o parte sau alta. Presa democratică fixată de o seculară tradiţie are orientări clare: în America se ştie limpede care ziar şi care ziarist sunt de partea republicanilor ori a democraţilor. Ziarele noastre de după 90 îşi spuneau toate „independente”, şi azi e foarte greu să vezi cine sunt finanţatorii din spatele marilor trusturi de presă, iar marii „formatori de opinie” defilează sub steagul unei independenţe cu totul iluzorii şi mincinoase pentru cititor/telespectator. Un exemplu şcoală al acestor „neutri” este dl. Pârvulescu. La fel de găunos lăuntric ca şi dl. Cioroianu, reprezentat atotprezent al „societăţii civile”, domnia sa se fereşte ca de ciumă să dea un diagnostic ferm. Întâmplarea a făcut ca proiectul său pentru votul uninominal să fie agreat de guvern. Asta l-a făcut să intre în gura slobodă a Preşedintelui ţării, transformându-l într-un „martir al independenţii”. Sigur „Băsescu trebuie oprit”, sloganul valabil din 2005 încoace s-a auzit şi mai tare în ultima săptămână, pentru că dosarele pornite de la Cotroceni riscă să destabilizeze La Famiglia politică. Ei bine, nu veţi auzi niciodată di partea dlui. Pârvulescu o afirmaţie fermă privind neconstituţionalitatea actelor guvernamentale sau incoerenţa justiţiei noastre. Iată trei organizaţii ale societăţii civile: revista 22 (Grupul de dialog social adică), Alianţa Civică şi Societatea Academică Română. La câte emisiuni aţi văzut invitaţi membrii ai acestor organizaţii? Pentru că ei nu sunt „neutri”, obişnuiesc să nu o scalde şi să susţină un punct de vedere articulat. Vara trecută, când au fost dezbaterile acelea aprinse în legătură cu mărirea pensiilor, câte voci responsabile şi-au făcut loc în mass-media care să atragă atenţia asupra impactului economic negativ? Dacă îndrăzneai să spui aşa ceva erai stigmatizat imediat ca pro-băsescian. Şi acum iată că suntem în preajma unui colaps economic, dl. Vosganian, foarte arogant în vară cu oponenţii, dă acum din colţ în colţ şi recunoaşte că trebuie să ia bani de la buget pentru a plăti pensiile, după ce la ultima rectificare a luat din bugetul de la învăţământ pentru mărirea electorală dinainte de referendum. Presa l-a făcut harcea-parcea pe preşedinte când s-a opus numirii lui Cioroianu, dar când s-a văzut că a avut dreptate au tăcut cu laşitatea caracteristică. La fel în cazul doctorandei la Harvard (adică universitatea Valahia Târgovişte în realitate) Norica Nicolai. S-a pus totul sub eticheta cu scutire de raţionament „războiul dintre palate” şi gata. Ei bine, asemenea observaţii nu veţi găsi niciodată la comentatorii „neutri”. Deciziile aberante ale CNA falsifică şi mai mult tabloul. Se cere să fie prezenţi în număr egal oameni ai puterii şi opoziţiei, numai că PD, care era la putere, este acum cam singura opoziţie, iar PSD, care scriptic este în opoziţie, de fapt îşi face toate plăcerile social-democrate cu mâna dreaptă a PNL-ului. Moderatorii noştri nu vor să vadă asta şi se iau după litera evangheliei CNA. Urmarea: telespectatorul este minţit în faţă, sub pretextul neutralităţii. Îndemn: urmăriţi-i pe cei cu o atitudine precis asumată! Sunt mai credibili.
duminică, 13 ianuarie 2008
Cocoşaţii
COCOŞAŢII
Oamenii ăştia sunt strâmbi. Deşi televiziunea îi arată drepţi şi îmbrăcaţi la 4 ace. Dar sunt cocoşaţi în adâncul sufletului lor. Lumea noastră politico-mediatică este haotică şi decerebrată. Săptămâna din urmă a fost ocupată cu dosarul Norica Nicolai. Toată presa a pus chestiunea sub semnul „războiului dintre palate” (avem un apetit teribil pentru limbajul marţial). În felul acesta, nexul esenţial al chestiunii a fost discret vârât sub preş: merită dna. Nicolai să fie ministru al Justiţiei? Nu Băsescu ori Tăriceanu trebuiau luaţi în discuţie, ci stimabila doamnă. Aceeaşi presă care a făcut-o arşice când cu scandalul nepoata a ignorat acum acest „mic” eveniment care ar fi trebuit de mult să o exmatriculeze pe doamna din lumea politică. În orice democraţie morală. Căci o democraţie care nu e morală, este o oligarhie mascată. Preşedintele a avut abilitatea de a invoca pentru refuzul său mai puţin chestiile legale şi mai mult pe cele morale. I s-a răspuns ca de obicei pe alături, invocându-se prevederi constituţionale. Au fost reacţii aiuritoare, să dau de exemplu doar pe cea a dlui. Marko Bella care spunea că preşedintele ar trebui să semneze numirea, citez. „fără să judece”. N-ar fi mai simplu atunci să punem la Cotroceni un automat de semnat cu fise? Ar costa mai ieftin. Tonul scrisorilor de invitaţie către primul ministru a fost extrem de prevenitor. Refuzul acestuia n-a fost analizat suficient, dincolo de antipatia evidentă se pune problema dacă instituţional primul ministru poate refuza o invitaţie a şefului statului. Impresia mea este că avem o gravă încălcare a Constituţiei din partea cuiva care vede conducerea ţării ca pe o arendăşie personală. Iar baba Constituţia spune, apropo, că primul ministru propune iar preşedintele numeşte ministrul. Dl. preşedinte a avut, din păcate, dreptate şi când a refuzat să-l numească pe Cioroianu pe motiv de insuficientă competenţă. Aceeaşi presă apteră care l-a luat pe ministrul-gafă la refec a uitat să-şi ceară scuze de la preşedinte. Una din primele datorii ale presei este să aibă memorie. Şi s-o folosească, nu să escamoteze discret anumite evenimente. Iată câteva fapte ale dnei. Norica, mai grave chiar decât un fals de vot. Respectiva doamnă, prietenă bună cu Patriciu (nu este o infracţiune, dar un conflict de interese mare cât casa Parlamentului, da), a votat împotriva Legii DNA. Pentru cei obsedaţi de afacerile trustului soţului dnei. Udrea nu e de uitat că soţul dnei. Nicolai are nişte minunate afaceri cu cercetatul penal Tender. Tot dna. posibil ministru a susţinut apăsat menţinerea calomniei în Codul Penal, i-a reclamat pe jurnaliştii care au scris de cazul nepoata, s-a opus legii lustraţiei. Toate astea nu ţin de dosarul profesional de dinainte de ’89 pe care l-a citat preşedintele. Sunt chestii actuale, excelente recomandări pentru un ministru de justiţie, nu? O scenă inubliabilă am ascultat-o la Radio România. Invitaţi să comenteze (după o „logică” a neutralităţii extrem de dubioasă) dl. Nistorescu, a cărui rabie anti-băsesciană se dispensează de mult de orice argument raţional, susţinea senin că nu are nici o pertinenţă criteriul moral invocat de preşedinte şi că expresia „competenţă morală” este un nonsens. Celălalt invitat, Cătălin Avramescu, i-a răspuns invocând rece trimiteri bibliografice şi noţiuni de bază ale politologiei, arătând că sintagma e una obişnuită în domeniu. Umilit, dl. Nistorescu şi-a închis pur şi simplu telefonul, fiind imposibil redactorului să-l mai contacteze. Prostie & laşitate & ticăloşie într-o salată indigestă. Mutând discuţia de pe chestiunea de fond a compatibilităţii dnei Nicolai cu funcţia de ministru al Justiţiei pe cearta dintre cei doi cocoşi naţionali, ni se face un imens deserviciu. Nu avem numai cele mai proaste şosele, cel mai prost învăţământ, cel mai prost sistem sanitar, cel mai corupt sistem politic, ci şi cea mai proastă presă din Europa. După un an. PS. Încheind articolul, aflu că dl. Tăriceanu s-a dus totuşi la întâlnirea cu dl. Băsescu. Nu era mai bine dacă se ducea de prima oară, evitând un circ penibil? Nu se ştie ce s-a hotărât. Uitaţi-vă la prognozele de inflaţie şi la declaraţia dlui Vosganian că în 2009 nu vor mai fi bani de pensii. Astea ştiri importante.
13.01
Oamenii ăştia sunt strâmbi. Deşi televiziunea îi arată drepţi şi îmbrăcaţi la 4 ace. Dar sunt cocoşaţi în adâncul sufletului lor. Lumea noastră politico-mediatică este haotică şi decerebrată. Săptămâna din urmă a fost ocupată cu dosarul Norica Nicolai. Toată presa a pus chestiunea sub semnul „războiului dintre palate” (avem un apetit teribil pentru limbajul marţial). În felul acesta, nexul esenţial al chestiunii a fost discret vârât sub preş: merită dna. Nicolai să fie ministru al Justiţiei? Nu Băsescu ori Tăriceanu trebuiau luaţi în discuţie, ci stimabila doamnă. Aceeaşi presă care a făcut-o arşice când cu scandalul nepoata a ignorat acum acest „mic” eveniment care ar fi trebuit de mult să o exmatriculeze pe doamna din lumea politică. În orice democraţie morală. Căci o democraţie care nu e morală, este o oligarhie mascată. Preşedintele a avut abilitatea de a invoca pentru refuzul său mai puţin chestiile legale şi mai mult pe cele morale. I s-a răspuns ca de obicei pe alături, invocându-se prevederi constituţionale. Au fost reacţii aiuritoare, să dau de exemplu doar pe cea a dlui. Marko Bella care spunea că preşedintele ar trebui să semneze numirea, citez. „fără să judece”. N-ar fi mai simplu atunci să punem la Cotroceni un automat de semnat cu fise? Ar costa mai ieftin. Tonul scrisorilor de invitaţie către primul ministru a fost extrem de prevenitor. Refuzul acestuia n-a fost analizat suficient, dincolo de antipatia evidentă se pune problema dacă instituţional primul ministru poate refuza o invitaţie a şefului statului. Impresia mea este că avem o gravă încălcare a Constituţiei din partea cuiva care vede conducerea ţării ca pe o arendăşie personală. Iar baba Constituţia spune, apropo, că primul ministru propune iar preşedintele numeşte ministrul. Dl. preşedinte a avut, din păcate, dreptate şi când a refuzat să-l numească pe Cioroianu pe motiv de insuficientă competenţă. Aceeaşi presă apteră care l-a luat pe ministrul-gafă la refec a uitat să-şi ceară scuze de la preşedinte. Una din primele datorii ale presei este să aibă memorie. Şi s-o folosească, nu să escamoteze discret anumite evenimente. Iată câteva fapte ale dnei. Norica, mai grave chiar decât un fals de vot. Respectiva doamnă, prietenă bună cu Patriciu (nu este o infracţiune, dar un conflict de interese mare cât casa Parlamentului, da), a votat împotriva Legii DNA. Pentru cei obsedaţi de afacerile trustului soţului dnei. Udrea nu e de uitat că soţul dnei. Nicolai are nişte minunate afaceri cu cercetatul penal Tender. Tot dna. posibil ministru a susţinut apăsat menţinerea calomniei în Codul Penal, i-a reclamat pe jurnaliştii care au scris de cazul nepoata, s-a opus legii lustraţiei. Toate astea nu ţin de dosarul profesional de dinainte de ’89 pe care l-a citat preşedintele. Sunt chestii actuale, excelente recomandări pentru un ministru de justiţie, nu? O scenă inubliabilă am ascultat-o la Radio România. Invitaţi să comenteze (după o „logică” a neutralităţii extrem de dubioasă) dl. Nistorescu, a cărui rabie anti-băsesciană se dispensează de mult de orice argument raţional, susţinea senin că nu are nici o pertinenţă criteriul moral invocat de preşedinte şi că expresia „competenţă morală” este un nonsens. Celălalt invitat, Cătălin Avramescu, i-a răspuns invocând rece trimiteri bibliografice şi noţiuni de bază ale politologiei, arătând că sintagma e una obişnuită în domeniu. Umilit, dl. Nistorescu şi-a închis pur şi simplu telefonul, fiind imposibil redactorului să-l mai contacteze. Prostie & laşitate & ticăloşie într-o salată indigestă. Mutând discuţia de pe chestiunea de fond a compatibilităţii dnei Nicolai cu funcţia de ministru al Justiţiei pe cearta dintre cei doi cocoşi naţionali, ni se face un imens deserviciu. Nu avem numai cele mai proaste şosele, cel mai prost învăţământ, cel mai prost sistem sanitar, cel mai corupt sistem politic, ci şi cea mai proastă presă din Europa. După un an. PS. Încheind articolul, aflu că dl. Tăriceanu s-a dus totuşi la întâlnirea cu dl. Băsescu. Nu era mai bine dacă se ducea de prima oară, evitând un circ penibil? Nu se ştie ce s-a hotărât. Uitaţi-vă la prognozele de inflaţie şi la declaraţia dlui Vosganian că în 2009 nu vor mai fi bani de pensii. Astea ştiri importante.
13.01
2008
2008
E de bonton ca în vidul de evenimente care marchează ruperea calendarului vechi şi instalarea pe perete a celui nou, mai lucios, presa să se dedea unei duble ocupaţii: bilanţul & anticiparea. Aşa că am tras şi eu cu ochiul/urechea să văd ce spun oameni mai deştepţi ca mine. Mi-a tras atenţia un aer de accentuat pesimism, atât în analizele economice, cât şi în cele politice. Într-adevăr, probabil că 2008 va fi anul scadenţelor. 2007 a fost din toate punctele de vedere o remiză păgubitoare pentru ţară. Am fost intoxicaţi cu expresia „conflictul dintre palate”, inculcându-se ideea că acesta ar fi cel mai mare impediment în calea unui progres pe care ni-l dorim. În realitate, acest conflict e cam singurul lucru bun care s-a petrecut în politica noastră. Răul cel mare este că el a rămas în stand by, nu s-a rezolvat într-o direcţie sau alta. Asta creează premiza ca blocajul să continue şi anul aceasta. Comentatorii acceptă resemnaţi că votul uninominal nu va intra în mod previzibil în vigoare anul acesta, şi vom asista cu siguranţă la un volei în care mingea răspunderii pentru acest eşec va fi aruncată dintr-un teren într-altul. Guvernul a reuşit o (contra)performanţă care i-a uimit pe economişti: unde în luna noiembrie datele economice arătau un însemnat excedent bugetar, brusc, în numai o lună, s-a trecut pe minus. Cum s-au evaporat urgent atâtea miliarde, rămâne un mister pe care nici măcar dl. Vosganian nu cred că-l poate descifra în întregime. Urmează alegeri. Toată lumea e resemnată că populismul va da în clocot, începutul fiind făcut în a doua parte a acestui an cu pensiile şi definitivarea bugetului. De unde această resemnare? Nu ar trebui, tocmai pentru că suntem preveniţi asupra inconştienţei politicienilor, să reacţionăm? Să nu credem în balivernele guvernamentale despre cum va curge lapte şi miere? Deja ţintele de inflaţie sau de deficit bugetar nu au putut fi respectate. Previziunile independente pentru 2008 sunt şi mai negre: depăşirea cu mult a indicatorilor „negativi” ai economiei. Mă scârbeşte însă acceptarea resemnată de către toată lumea a acestui dezastru anunţat. România a descoperit după 18 ani de stagnare că nu are o clasă politică profesionistă, ci o clică bine baricadată în spatele uşilor totdeauna închise şi ale vorbelor de circumstanţă din declaraţiile de presă. Niciodată ca în anul trecut ruptura dintre populaţie şi oligarhia politico-jurnalistică nu s-a făcut mai simţită. Iar efectele surprinzătoare se vor vedea la alegerile din anul acesta. Şi nu vor fi efecte favorabile pentru democraţie. Dacă economic situaţia se poate remedia în câţiva ani, având de suportat doar întârzieri care ne vor ustura la nivelul de trai, o sincopă în democraţie ne-ar arunca înapoi cu 20 de ani. Ar fi aproape imposibil de remediat. Dar, pentru că din multe puncte de vedere 2008 va fi o urmare în linie dreaptă a fratelui mai mare, confruntarea între Sistem şi cei care vor să-l dinamiteze odată pentru totdeauna va atinge probabil accente şi mai virulente. Bucuraţi-vă!
E de bonton ca în vidul de evenimente care marchează ruperea calendarului vechi şi instalarea pe perete a celui nou, mai lucios, presa să se dedea unei duble ocupaţii: bilanţul & anticiparea. Aşa că am tras şi eu cu ochiul/urechea să văd ce spun oameni mai deştepţi ca mine. Mi-a tras atenţia un aer de accentuat pesimism, atât în analizele economice, cât şi în cele politice. Într-adevăr, probabil că 2008 va fi anul scadenţelor. 2007 a fost din toate punctele de vedere o remiză păgubitoare pentru ţară. Am fost intoxicaţi cu expresia „conflictul dintre palate”, inculcându-se ideea că acesta ar fi cel mai mare impediment în calea unui progres pe care ni-l dorim. În realitate, acest conflict e cam singurul lucru bun care s-a petrecut în politica noastră. Răul cel mare este că el a rămas în stand by, nu s-a rezolvat într-o direcţie sau alta. Asta creează premiza ca blocajul să continue şi anul aceasta. Comentatorii acceptă resemnaţi că votul uninominal nu va intra în mod previzibil în vigoare anul acesta, şi vom asista cu siguranţă la un volei în care mingea răspunderii pentru acest eşec va fi aruncată dintr-un teren într-altul. Guvernul a reuşit o (contra)performanţă care i-a uimit pe economişti: unde în luna noiembrie datele economice arătau un însemnat excedent bugetar, brusc, în numai o lună, s-a trecut pe minus. Cum s-au evaporat urgent atâtea miliarde, rămâne un mister pe care nici măcar dl. Vosganian nu cred că-l poate descifra în întregime. Urmează alegeri. Toată lumea e resemnată că populismul va da în clocot, începutul fiind făcut în a doua parte a acestui an cu pensiile şi definitivarea bugetului. De unde această resemnare? Nu ar trebui, tocmai pentru că suntem preveniţi asupra inconştienţei politicienilor, să reacţionăm? Să nu credem în balivernele guvernamentale despre cum va curge lapte şi miere? Deja ţintele de inflaţie sau de deficit bugetar nu au putut fi respectate. Previziunile independente pentru 2008 sunt şi mai negre: depăşirea cu mult a indicatorilor „negativi” ai economiei. Mă scârbeşte însă acceptarea resemnată de către toată lumea a acestui dezastru anunţat. România a descoperit după 18 ani de stagnare că nu are o clasă politică profesionistă, ci o clică bine baricadată în spatele uşilor totdeauna închise şi ale vorbelor de circumstanţă din declaraţiile de presă. Niciodată ca în anul trecut ruptura dintre populaţie şi oligarhia politico-jurnalistică nu s-a făcut mai simţită. Iar efectele surprinzătoare se vor vedea la alegerile din anul acesta. Şi nu vor fi efecte favorabile pentru democraţie. Dacă economic situaţia se poate remedia în câţiva ani, având de suportat doar întârzieri care ne vor ustura la nivelul de trai, o sincopă în democraţie ne-ar arunca înapoi cu 20 de ani. Ar fi aproape imposibil de remediat. Dar, pentru că din multe puncte de vedere 2008 va fi o urmare în linie dreaptă a fratelui mai mare, confruntarea între Sistem şi cei care vor să-l dinamiteze odată pentru totdeauna va atinge probabil accente şi mai virulente. Bucuraţi-vă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)