CINE VORBEŞTE ÎN NUMELE MEU
Unul dintre lucrurile cele mai enervante din mass-media noastră politică este pretenţia „comentatorilor” de a vorbi „în numele poporului”. Ei au o suficienţă în a explica lucruri pe care omul-elector, deşi şi-a exercitat dreptul la vot, nu le-ar înţelege. O adevărată frenezie, un exces de interpretare a provocat procentul masiv al absenteiştilor. Toată lumea analiştilor pare să ştie cu cine ar fi votat muţii sociali. Au fost construite scenarii fantaste, s-au dat verdicte capitale, este o atitudine anti-Băsescu, este o atitudine contra întregii clase politice, este un protest general. Dl. Andrei Cornea, cu logica sa dezarmantă, desfoliază astfel un articol al dlui. Liviu Antonesei în care acesta din urmă susţinea că absenteismul este o dovadă de maturitate şi luciditate prin care „poporul” protestează împotriva ineficienţei şi ticăloşiei politicienilor. Nu, replică dl. Cornea, absenteismul e doar absenteism şi e mai degrabă semnul unei populaţii care nu vrea să se coaguleze într-un popor, care habar nu are de Europa sau de întrebarea de la referendum, care nu ştie să-şi apere democratic interesele. Doar abuzul de interpretare generat de prejudecăţi politico-sociale a făcut ca un gest anti-social să fie ridicat la rangul de mare protest public. În general, este abuziv să dai sens unei absenţe. De ce nu s-a comentat mai apăsat sensul voturilor exprimate? Să observ mai întâi că numărul mic de prezenţi a permis eliminarea partidelor de gang. Dacă am fi avut un procent mult mai mare, cel puţin Becali ar fi fost parlamentar european spre gloria eternă a României. Aşa, s-a văzut că o minoritate mai conştientă a făcut ceea ce nici un comentator n-a reuşit să anticipeze: eliminarea odioasei triplete: Becali, Vadim, Voiculescu, plus mult mai periculosul Guşe. Rezultate admirabile din punct de vedere democratic. Ca şi procentul zdrobitor al celor care au votat DA la referendum. Anormal este doar că aceşti domni cărora electoratul le-a dat un sănătos picior în fund nu şi-au prezentat demisia a doua zi, forţând anticipate, aşa cum ar fi fost şi moral şi democratic, ei încă ne fac legi şi ne zâmbesc de pe ecrane, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Asistăm la o evoluţie în ritm diferit: un electorat care îşi exprimă decis dorinţa de schimbare, şi o clasă politică trăind numai şi numai pentru a-şi conserva privilegiile. Singurul scop îndeplinit cu brio de către politicienii noştri este acela de a obţine un dezgust general al populaţiei faţă de politică. Ceea ce permite oricând grave derapaje anti-democratice. O populaţie lucidă, educată, cu spirit civic ar vota un cu totul alt parlament decât cel actual, indiferent de sistemul de vot care va fi adoptat. Impasul vine din aceea că schimbările reformatoare trebuie votate chiar de parlamentul care are tot interesul să nu se schimbe absolut nimic. Populaţia a ales să-i lase pe alţii să vorbească în numele său, delăsându-se complet de orice luptă pentru colectiv. Tăcerea ei e cea mai urâtă imagine din oglinda în care ne privim zilnic.
10.XII.2007
joi, 13 decembrie 2007
învingător
MITUL ÎNVINGĂTORULUI
Încă de la început, presa a creat în jurul lui Traian Băsescu legenda unui politician care iese învingător din toate bătăliile. Aparent, pare o construcţie elogioasă. Numai că ea s-a întors repede împotriva subiectului, legenda celui care îşi zdrobeşte adversarii a devenit pretext pentru una dintre cele mai cretine idei care circulă pe piaţa noastră media-politică: Băsescu dictator. Analizând ceea ce s-a întâmplat de când este preşedinte, vedem că nici pe departe să fie un învingător, şi că în mai toate încercările sale a fost înfrânt. Alegerile anticipate? Eşec. Schimbarea lui Tăriceanu? Eşec. O mare forţă de dreapta? Eşec. Rămânerea la guvernare a PD, susţinerea Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu? Eşec. Reforma clasei politice? Eşec. Reforma învăţământului în urma unei foarte corecte analize? Eşec. Decuplarea clasei politice şi mediatice de marile interese economice? Mare eşec. Nu discut aici motivaţia de profunzime a acestor iniţiative. Dar ele au fost absolut toate blocate de parlament şi de clasa politico-mediatică. Ciudat învingător, ciudată tiranie. Am avut nevoie de această introducere pentru a încerca o analiză a rezultatelor alegerilor. Comentatorii bine ştiuţi au jubilat: prima mare înfrângere a lui Băsescu. De unde prima? Haideţi să observăm mai atent rezultatele. PNL şi PSD nu au câştigat nici un oraş important din ţară. Absenteismul nu i se poate pune în cârca preşedintelui, el se înscrie în limitele general europene pentru astfel de alegeri. Ceea ce încearcă să escamoteze cei care clamează o mare înfrângere pentru preşedinte este că numărul de voturi pentru DA (82%) la referendum este aproape egal cu numărul total de voturi luat de celelalte partide. Şi asta cu alegători ai tuturor partidelor. Aţi mai auzit vreun alt politician român spunând: „am primit o lecţie”? După succesul zdrobitor al referendumului din mai, a spus vreun parlamentar „a fost o lecţie”? Intelectuali subţiri şi ziarişti firoscoşi, ca să nu mai vorbesc de politicieni, s-au dovedit deschis antidemocraţi lăudându-se că nu au participat la un vot inutil. Într-o democraţie, nici un vot nu este inutil. Prezenţa a fost o înfrângere pentru Băsescu, procentele o mare victorie. Toată lumea îl înjură, de exemplu, pe primarul Bucureştiului, Videanu pentru lucrările care blochează capitala. Cu toate acestea, procentul obţinut de PD a fost mult peste media pe ţară. Ce poţi să spui despre reacţia partidelor care nu s-au prezentat la nişte negocieri care sunt obligatorii în orice democraţie după nişte alegeri? După ce l-au acuzat pe preşedinte că nu se consultă cu partidele, blocând practic o jumătate de an ţara cu aberaţia suspendării, acum pesediştii şi acoliţii lor nu se prezintă la consultări. Orice explicaţie este inutilă. Nu înfrângerea preşedintelui este în discuţie, ci observaţia că PD-ul a obţinut singur voturi cât alianţa DA la alegeri. Am asistat la încă una din numeroasele înfrângeri ale lui Băsescu. Dovedind tocmai cât de puternică este manipularea împotriva sa. Şi dispariţia partidelor de guşă şi de nişă, nu este tot un merit la preşedintelui? Pe scurt, nişte alegeri cu rezultate edificatoare prin care ţara care gândeşte s-a pronunţat împotriva dictaturii elective cum o numeşte un politolog. Eu, nefiind politolog, pot să-i spun simplu dictatura nesimţirii şi ticăloşiei parlamentare.
3.XII.2007
Încă de la început, presa a creat în jurul lui Traian Băsescu legenda unui politician care iese învingător din toate bătăliile. Aparent, pare o construcţie elogioasă. Numai că ea s-a întors repede împotriva subiectului, legenda celui care îşi zdrobeşte adversarii a devenit pretext pentru una dintre cele mai cretine idei care circulă pe piaţa noastră media-politică: Băsescu dictator. Analizând ceea ce s-a întâmplat de când este preşedinte, vedem că nici pe departe să fie un învingător, şi că în mai toate încercările sale a fost înfrânt. Alegerile anticipate? Eşec. Schimbarea lui Tăriceanu? Eşec. O mare forţă de dreapta? Eşec. Rămânerea la guvernare a PD, susţinerea Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu? Eşec. Reforma clasei politice? Eşec. Reforma învăţământului în urma unei foarte corecte analize? Eşec. Decuplarea clasei politice şi mediatice de marile interese economice? Mare eşec. Nu discut aici motivaţia de profunzime a acestor iniţiative. Dar ele au fost absolut toate blocate de parlament şi de clasa politico-mediatică. Ciudat învingător, ciudată tiranie. Am avut nevoie de această introducere pentru a încerca o analiză a rezultatelor alegerilor. Comentatorii bine ştiuţi au jubilat: prima mare înfrângere a lui Băsescu. De unde prima? Haideţi să observăm mai atent rezultatele. PNL şi PSD nu au câştigat nici un oraş important din ţară. Absenteismul nu i se poate pune în cârca preşedintelui, el se înscrie în limitele general europene pentru astfel de alegeri. Ceea ce încearcă să escamoteze cei care clamează o mare înfrângere pentru preşedinte este că numărul de voturi pentru DA (82%) la referendum este aproape egal cu numărul total de voturi luat de celelalte partide. Şi asta cu alegători ai tuturor partidelor. Aţi mai auzit vreun alt politician român spunând: „am primit o lecţie”? După succesul zdrobitor al referendumului din mai, a spus vreun parlamentar „a fost o lecţie”? Intelectuali subţiri şi ziarişti firoscoşi, ca să nu mai vorbesc de politicieni, s-au dovedit deschis antidemocraţi lăudându-se că nu au participat la un vot inutil. Într-o democraţie, nici un vot nu este inutil. Prezenţa a fost o înfrângere pentru Băsescu, procentele o mare victorie. Toată lumea îl înjură, de exemplu, pe primarul Bucureştiului, Videanu pentru lucrările care blochează capitala. Cu toate acestea, procentul obţinut de PD a fost mult peste media pe ţară. Ce poţi să spui despre reacţia partidelor care nu s-au prezentat la nişte negocieri care sunt obligatorii în orice democraţie după nişte alegeri? După ce l-au acuzat pe preşedinte că nu se consultă cu partidele, blocând practic o jumătate de an ţara cu aberaţia suspendării, acum pesediştii şi acoliţii lor nu se prezintă la consultări. Orice explicaţie este inutilă. Nu înfrângerea preşedintelui este în discuţie, ci observaţia că PD-ul a obţinut singur voturi cât alianţa DA la alegeri. Am asistat la încă una din numeroasele înfrângeri ale lui Băsescu. Dovedind tocmai cât de puternică este manipularea împotriva sa. Şi dispariţia partidelor de guşă şi de nişă, nu este tot un merit la preşedintelui? Pe scurt, nişte alegeri cu rezultate edificatoare prin care ţara care gândeşte s-a pronunţat împotriva dictaturii elective cum o numeşte un politolog. Eu, nefiind politolog, pot să-i spun simplu dictatura nesimţirii şi ticăloşiei parlamentare.
3.XII.2007
fotbal
FOTBAL ŞI CĂRŢI
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
STATUL IMPOTENT
STATUL IMPOTENT
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)