PĂLĂRIA DOMNULUI CIOROIANU
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
marți, 13 noiembrie 2007
ŢIGANII ŞI NOI
ŢIGANII ŞI NOI
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
partid
Membrii de partid
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
şogunii
CROCODILII 2
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)