ATENŢIE, CAD BOLOVANI!
De la bun început, din 1990, a existat o fractură între interesele clasei politice şi cele ale populaţiei. Dar prăpastia a fost mascată de interese care formal coincideau. Rapoartele FMI la care trebuia să ieşim bine, integrarea în NATO, apoi în UE. După ianuarie 2007, un asemenea obiectiv vizibil, imediat, a dispărut şi clasa noastră politică, şi aşa şubrezită de 17 ani de inutile lupte interne, a ales să se sinucidă prin adoptarea unei agende total diferite de cea a electoratului. Acţiunea aberantă, care a blocat inutil ţara, a suspendării preşedintelui, tirurile de artilerie grea împotriva Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu, diversiunea „intelectualii preşedintelui”, regruparea masivă şi reuşita în a anula consecinţele referendumului, echivalent cu un vot de blam dat acelora care au confiscat pentru ei agenda publică… au fost câteva dintre gesturile prin care clasa politică şi-a marcat cu orgoliu teritoriul inaccesibil muritorilor de rând. Consecinţa firească a fost un guvern cu câteva personaje în marja penibilului şi a penalului, o stupefacţie abia ascunsă la nivelul forurilor europene, o tot mai acută distanţare a publicului de politic. Săptămâna asta avem şansa de a trece într-o nouă etapă istorică dacă reuşeşte moţiunea de neîncredere în guvern. Depinde evident şi ce punem în loc. Sunt decis astăzi să nu rostesc nume proprii, tocmai pentru că trebuie să depăşim faza în care o decizie politică se ia pentru „a-l înfunda” pe cutare sau a-l scoate în faţă pe celălalt… Să vedem politica în abstract, dincolo de (e)terna luptă între partide şi oameni, în funcţie de ceea ce ne face bine. Este limpede că întregul nostru sistem politic, din multe cauze pe care nu le pot aminti aici, este cangrenat, putred până la os şi că trebuie schimbat. Indiferent de jocurile de culise care se fac pentru a vida legea votului uninominal de orice conţinut. Un sistem în care politicul sabotează administraţia iar administraţia are doar criterii politice este menit să se înfunde repede. Deocamdată merge pentru că a fost un impuls iniţial dar de fiecare dată când politicul şi administrativul se întâlnesc totul se blochează, ca în cazul autostrăzilor, al modernizării infrastructurii bucureştene, al reacţiilor întârziate la calamităţi etc. Nu ştiu ce şanse sunt să avem un guvern care să administreze mai mult şi să facă mai puţină politică de partid. Dar numai faptul că se sparge buba care trebuia spartă încă din 2005 şi este benefic. E un prilej de a mai vântura pleava. Câştigul ultimilor ani este că avem o justiţie care începe să mişte, unii oameni nu mai acceptă să stea în poziţia de „să trăiţi” şi unul singur dacă se arată mai încăpăţânat, se vede imediat la nivelul întregii structuri. Deocamdată, acum când scriu, suntem la momentul pariurilor: pică, nu pică. Din fericire, momentul este de aşa natură încât nici măcar nu mai contează prea mult. Toate partidele au prilejul să facă o curăţenie de toamnă temeinică în rândurile lor. Cum zicea un analist celebru: trebuie să pice nişte capete. Sau nişte bolovani în capetele noastre de purtători de buletin de vot. N-ar fi rău ca să avem câţiva ani în care guvernele să se schimbe mai des. Am învăţa că acesta-i ritmul natural al unor democraţii, sânge proaspăt pompat în artere, ţinerea politicienilor în priză, nu semn de instabilitate politică, precum ne avertizează multe dosuri îndrăgostite de scaune. Până atunci, atenţie, săptămâna asta se blochează circulaţia politică! Cad bolovani!
22 sept 2007
duminică, 23 septembrie 2007
duminică, 16 septembrie 2007
becali
EXPORTĂM JIJI
Vin şi vă întreb: ce se întâmplă dacă Gigi Becali ajunge parlamentar european? Lucru care are suficiente şanse să se întâmple. Am văzut multă lume îngrozită la această idee. Şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, în perfecta lui stupiditate, personajul încarnează o bună parte a alegătorului român de azi. Vulgar, analfabet, obsedat de bani, grandoman, necioplit, e reprezentativ. Pe mine abia acest lucru mă îngrozeşte. Neavând altceva de făcut cadou Europei, i-l trimitem pe Jiji să ne reprezinte. Pare un coşmar? Coşmarurile se îndeplinesc adesea. Partea şi mai proastă e că ipochimenul nu există în realitate. El există doar la televiziuni. Este în întregime un produs fabricat în retortele inginerilor sociali care aveau nevoie de o fantoşă care să canalizeze o enormă frustrare socială spre a nu o lăsa să se coaguleze într-o construcţie. Au folosit în procente bine cântărite potlogăria ordinară, fotbalul, televiziunea şi moderatorii la fel de lipsiţi de sentiment moral şi inteligenţă ca şi eternul invitat, o religiozitate de tip Maglavit, o lozincăraie prost imitată după cea legionară, exhibarea prostiei triumfătoare şi plină de sine. Omul seamănă atât de mult cu propria caricatură, încât e neverosimil. Inutil să ne întrebăm ce-ar face la Bruxelles. Sau ce imagine şi-ar face europenii despre noi. Mulţi ar dori ca la înaltele foruri să fie reprezentată România care astăzi e la Festivalul Enescu, nu cea care se bate la derbyul Steaua-Rapid. Va fi invers. Într-o ţară în care progresul analfabetismului cu diplomă depăşeşte cele mai negre statistici imaginabile, de ce să ne supărăm pe cel mai pitoresc personaj care o reprezintă? Şansa să scăpăm de scabia politico-morală este doar aceea ca păpuşarii care mânuiesc această cârpă (pardon; se spune zdreanţă) să nu mai aibă nevoie de ea. Atunci va dispărea peste noapte. Vedem acum ce efecte perverse a avut amânarea alegerilor, dacă ar fi avut loc la termen şansele patronului ar fi fost mult mai mici. Avem la îndemână un excelent exemplu: dl. Adrian Năstase. Infinit mai inteligent, mult mai puternic şi cel puţin la fel de bogat, din clipa când nu a mai apărut la televiziuni a dispărut complet din atenţia publică, spre stupoarea multora care îl şi vedeau eternizat ca Ceauşescu. Nu strică însă dacă mai aruncăm o privire şi peste restul listei partidului, groaza sporeşte. Îi găsim acolo pe avocatul de procese dubioase Cătălin Dancu, dar şi pe deputatul ex. PRM Vlad Gabriel Hogea. Autor al unor articole şi al unei cărţi violent antisemite, citate în raportul Comisiei Internaţionale asupra cercetării Holocaustului din România, este categoric un excelent produs românesc de export politic. Un om cu minim bun simţ păstrat intact se poate întreba: cum evităm toate astea? Brecht are o piesă: Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. În 2000, aceeaşi scamatori l-au scos din pălărie pe Vadim (modelul de altă structură al ciobanului de azi) spre a-l readuce pe Iliescu la putere. Au reuşit. Acum încearcă cu Becali împotriva lui Băsescu. Dacă omul ajunge parlamentar european al României, Congo va deveni o ţară suprapopulată, cu populaţie majoritar albă. Prietenii ştiu de ce.
Vin şi vă întreb: ce se întâmplă dacă Gigi Becali ajunge parlamentar european? Lucru care are suficiente şanse să se întâmple. Am văzut multă lume îngrozită la această idee. Şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, în perfecta lui stupiditate, personajul încarnează o bună parte a alegătorului român de azi. Vulgar, analfabet, obsedat de bani, grandoman, necioplit, e reprezentativ. Pe mine abia acest lucru mă îngrozeşte. Neavând altceva de făcut cadou Europei, i-l trimitem pe Jiji să ne reprezinte. Pare un coşmar? Coşmarurile se îndeplinesc adesea. Partea şi mai proastă e că ipochimenul nu există în realitate. El există doar la televiziuni. Este în întregime un produs fabricat în retortele inginerilor sociali care aveau nevoie de o fantoşă care să canalizeze o enormă frustrare socială spre a nu o lăsa să se coaguleze într-o construcţie. Au folosit în procente bine cântărite potlogăria ordinară, fotbalul, televiziunea şi moderatorii la fel de lipsiţi de sentiment moral şi inteligenţă ca şi eternul invitat, o religiozitate de tip Maglavit, o lozincăraie prost imitată după cea legionară, exhibarea prostiei triumfătoare şi plină de sine. Omul seamănă atât de mult cu propria caricatură, încât e neverosimil. Inutil să ne întrebăm ce-ar face la Bruxelles. Sau ce imagine şi-ar face europenii despre noi. Mulţi ar dori ca la înaltele foruri să fie reprezentată România care astăzi e la Festivalul Enescu, nu cea care se bate la derbyul Steaua-Rapid. Va fi invers. Într-o ţară în care progresul analfabetismului cu diplomă depăşeşte cele mai negre statistici imaginabile, de ce să ne supărăm pe cel mai pitoresc personaj care o reprezintă? Şansa să scăpăm de scabia politico-morală este doar aceea ca păpuşarii care mânuiesc această cârpă (pardon; se spune zdreanţă) să nu mai aibă nevoie de ea. Atunci va dispărea peste noapte. Vedem acum ce efecte perverse a avut amânarea alegerilor, dacă ar fi avut loc la termen şansele patronului ar fi fost mult mai mici. Avem la îndemână un excelent exemplu: dl. Adrian Năstase. Infinit mai inteligent, mult mai puternic şi cel puţin la fel de bogat, din clipa când nu a mai apărut la televiziuni a dispărut complet din atenţia publică, spre stupoarea multora care îl şi vedeau eternizat ca Ceauşescu. Nu strică însă dacă mai aruncăm o privire şi peste restul listei partidului, groaza sporeşte. Îi găsim acolo pe avocatul de procese dubioase Cătălin Dancu, dar şi pe deputatul ex. PRM Vlad Gabriel Hogea. Autor al unor articole şi al unei cărţi violent antisemite, citate în raportul Comisiei Internaţionale asupra cercetării Holocaustului din România, este categoric un excelent produs românesc de export politic. Un om cu minim bun simţ păstrat intact se poate întreba: cum evităm toate astea? Brecht are o piesă: Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. În 2000, aceeaşi scamatori l-au scos din pălărie pe Vadim (modelul de altă structură al ciobanului de azi) spre a-l readuce pe Iliescu la putere. Au reuşit. Acum încearcă cu Becali împotriva lui Băsescu. Dacă omul ajunge parlamentar european al României, Congo va deveni o ţară suprapopulată, cu populaţie majoritar albă. Prietenii ştiu de ce.
paradoxuri
PARADOXURI
„Enunţ contradictoriu şi, în acelaşi timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudăţenie; enormitate, absurditate”. Mânuitorii noştri de limbaj public folosesc paradoxul nu atât pentru efecte retorice de care nu au habar (nimeni nu a luat lecţii de retorică), cât pentru a ascunde adevărul şi a aplica celebrul dicton; dacă nu-i poţi convinge, ameţeşte-i! două exemple vreau să dau azi, din lumea analiştilor politici. Primul este dnul. Bogdan Teodorerscu, inteligenţă sprinţară, sofist perfect, gata să demonstreze în orice clipă că albul e negru şi invers. A fost şeful de campanie al lui Emil Constantinescu şi a devenit un consultant şi susţinător nedisimulat al PSD. Domnia sa a scos recent o carte: despre epoca Băsescu. Lasă că mi se pare absolut prematur să tragi concluzii, după 2 ani de mandat, parcă puţină prudenţă ştiinţifică n-ar strica. Na-m văzut evident cartea, dar l-am văzut pe autor la emisiunea lui Cristian Tabără: o frază mi-a atras atenţia şi m-a făcut să închid televizorul: de la Ceauşescu încoace, Băsescu este cel mai elogiat preşedinte român. Nu ştiu cum demonstrează domnia sa această evidentă enormitate. Când cea mai empirică analiză arată că presa este cam 80- 90% împotriva preşedintelui, când eşti huiduit în Parlament, cum se poate vorbi de adulare? Bănuiesc că ilustrul politolog se referea inconştient la sprijinul unor intelectuali. Care nu echivalează deloc cu o adulare şi care, iată, ustură al naibii, semn că a fost bine venit. Un al doilea exemplu vine din cealaltă tabără. Dna. Alian Mungiu Pippidi, şi dânsa ilustru politolog, într-un recent articol milita împotriva părerii generale a comentatorilor după care Mircea Geoană ar fi un slab prim ministru. Argumentul pe care domnia sa îl aduce este însă unul foarte slab, în înţelesul logic, anume că dl. Geoană are o bună imagine externă. Irelevant, pentru că, să zicem, la vremea lor, şi Corneliu Mănescu sau Ştefan Andrei au avut o bună imagine externă. În al doilea rând, doamna Mungiu face total abstracţie de întreaga activitate politică a şefului PSD, care nu poate fi catalogată generos decât catastrofală. Cum să pui şef al guvernului pe cineva care a condus, fie şi doar nominal, dezastruoasa campanie de suspendare a preşedintelui care a blocat dezvoltarea Românei de un an întreg? Pe cineva care pariază pe calul mort al moţiunii şi care n-a reuşit în propriul partid să facă nimic? Total,lipsit de substanţă, dl. Geoană nu poate fi propus prim ministru doar pentru că l-a citit pe nu ştiu care politolog străin cu care dna. Mungiu este foarte mândră de a fi prietenă (zice domnia sa). Asemenea „raţionamente” şchioape se găsesc puzderie în presa noastră, dând impresia că avem specialişti de super calificare. Am ales înadins două nume ilustre şi nu ziariştii aşi în datul cu părerea după cum dau patronii cu plicul. Aş fi analizat şi felul incalificabil în care s-a scris despre operaţia preşedintelui, dar aici nu mai e vorba doar de raţionamente văduve de logică, ci de ticăloşie pur şi simplu. Mizeria umană exhibată într-o totală lipsă de bun simţ. Ne tot văităm că avem politicieni sub orice critică. Dacă am schimba o lună locurile, inversând armata politicienilor cu cea a analiştilor politici, cred că nu s-ar băga de seamă.
sept 2007
„Enunţ contradictoriu şi, în acelaşi timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudăţenie; enormitate, absurditate”. Mânuitorii noştri de limbaj public folosesc paradoxul nu atât pentru efecte retorice de care nu au habar (nimeni nu a luat lecţii de retorică), cât pentru a ascunde adevărul şi a aplica celebrul dicton; dacă nu-i poţi convinge, ameţeşte-i! două exemple vreau să dau azi, din lumea analiştilor politici. Primul este dnul. Bogdan Teodorerscu, inteligenţă sprinţară, sofist perfect, gata să demonstreze în orice clipă că albul e negru şi invers. A fost şeful de campanie al lui Emil Constantinescu şi a devenit un consultant şi susţinător nedisimulat al PSD. Domnia sa a scos recent o carte: despre epoca Băsescu. Lasă că mi se pare absolut prematur să tragi concluzii, după 2 ani de mandat, parcă puţină prudenţă ştiinţifică n-ar strica. Na-m văzut evident cartea, dar l-am văzut pe autor la emisiunea lui Cristian Tabără: o frază mi-a atras atenţia şi m-a făcut să închid televizorul: de la Ceauşescu încoace, Băsescu este cel mai elogiat preşedinte român. Nu ştiu cum demonstrează domnia sa această evidentă enormitate. Când cea mai empirică analiză arată că presa este cam 80- 90% împotriva preşedintelui, când eşti huiduit în Parlament, cum se poate vorbi de adulare? Bănuiesc că ilustrul politolog se referea inconştient la sprijinul unor intelectuali. Care nu echivalează deloc cu o adulare şi care, iată, ustură al naibii, semn că a fost bine venit. Un al doilea exemplu vine din cealaltă tabără. Dna. Alian Mungiu Pippidi, şi dânsa ilustru politolog, într-un recent articol milita împotriva părerii generale a comentatorilor după care Mircea Geoană ar fi un slab prim ministru. Argumentul pe care domnia sa îl aduce este însă unul foarte slab, în înţelesul logic, anume că dl. Geoană are o bună imagine externă. Irelevant, pentru că, să zicem, la vremea lor, şi Corneliu Mănescu sau Ştefan Andrei au avut o bună imagine externă. În al doilea rând, doamna Mungiu face total abstracţie de întreaga activitate politică a şefului PSD, care nu poate fi catalogată generos decât catastrofală. Cum să pui şef al guvernului pe cineva care a condus, fie şi doar nominal, dezastruoasa campanie de suspendare a preşedintelui care a blocat dezvoltarea Românei de un an întreg? Pe cineva care pariază pe calul mort al moţiunii şi care n-a reuşit în propriul partid să facă nimic? Total,lipsit de substanţă, dl. Geoană nu poate fi propus prim ministru doar pentru că l-a citit pe nu ştiu care politolog străin cu care dna. Mungiu este foarte mândră de a fi prietenă (zice domnia sa). Asemenea „raţionamente” şchioape se găsesc puzderie în presa noastră, dând impresia că avem specialişti de super calificare. Am ales înadins două nume ilustre şi nu ziariştii aşi în datul cu părerea după cum dau patronii cu plicul. Aş fi analizat şi felul incalificabil în care s-a scris despre operaţia preşedintelui, dar aici nu mai e vorba doar de raţionamente văduve de logică, ci de ticăloşie pur şi simplu. Mizeria umană exhibată într-o totală lipsă de bun simţ. Ne tot văităm că avem politicieni sub orice critică. Dacă am schimba o lună locurile, inversând armata politicienilor cu cea a analiştilor politici, cred că nu s-ar băga de seamă.
sept 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)