CINE VORBEŞTE ÎN NUMELE MEU
Unul dintre lucrurile cele mai enervante din mass-media noastră politică este pretenţia „comentatorilor” de a vorbi „în numele poporului”. Ei au o suficienţă în a explica lucruri pe care omul-elector, deşi şi-a exercitat dreptul la vot, nu le-ar înţelege. O adevărată frenezie, un exces de interpretare a provocat procentul masiv al absenteiştilor. Toată lumea analiştilor pare să ştie cu cine ar fi votat muţii sociali. Au fost construite scenarii fantaste, s-au dat verdicte capitale, este o atitudine anti-Băsescu, este o atitudine contra întregii clase politice, este un protest general. Dl. Andrei Cornea, cu logica sa dezarmantă, desfoliază astfel un articol al dlui. Liviu Antonesei în care acesta din urmă susţinea că absenteismul este o dovadă de maturitate şi luciditate prin care „poporul” protestează împotriva ineficienţei şi ticăloşiei politicienilor. Nu, replică dl. Cornea, absenteismul e doar absenteism şi e mai degrabă semnul unei populaţii care nu vrea să se coaguleze într-un popor, care habar nu are de Europa sau de întrebarea de la referendum, care nu ştie să-şi apere democratic interesele. Doar abuzul de interpretare generat de prejudecăţi politico-sociale a făcut ca un gest anti-social să fie ridicat la rangul de mare protest public. În general, este abuziv să dai sens unei absenţe. De ce nu s-a comentat mai apăsat sensul voturilor exprimate? Să observ mai întâi că numărul mic de prezenţi a permis eliminarea partidelor de gang. Dacă am fi avut un procent mult mai mare, cel puţin Becali ar fi fost parlamentar european spre gloria eternă a României. Aşa, s-a văzut că o minoritate mai conştientă a făcut ceea ce nici un comentator n-a reuşit să anticipeze: eliminarea odioasei triplete: Becali, Vadim, Voiculescu, plus mult mai periculosul Guşe. Rezultate admirabile din punct de vedere democratic. Ca şi procentul zdrobitor al celor care au votat DA la referendum. Anormal este doar că aceşti domni cărora electoratul le-a dat un sănătos picior în fund nu şi-au prezentat demisia a doua zi, forţând anticipate, aşa cum ar fi fost şi moral şi democratic, ei încă ne fac legi şi ne zâmbesc de pe ecrane, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Asistăm la o evoluţie în ritm diferit: un electorat care îşi exprimă decis dorinţa de schimbare, şi o clasă politică trăind numai şi numai pentru a-şi conserva privilegiile. Singurul scop îndeplinit cu brio de către politicienii noştri este acela de a obţine un dezgust general al populaţiei faţă de politică. Ceea ce permite oricând grave derapaje anti-democratice. O populaţie lucidă, educată, cu spirit civic ar vota un cu totul alt parlament decât cel actual, indiferent de sistemul de vot care va fi adoptat. Impasul vine din aceea că schimbările reformatoare trebuie votate chiar de parlamentul care are tot interesul să nu se schimbe absolut nimic. Populaţia a ales să-i lase pe alţii să vorbească în numele său, delăsându-se complet de orice luptă pentru colectiv. Tăcerea ei e cea mai urâtă imagine din oglinda în care ne privim zilnic.
10.XII.2007
joi, 13 decembrie 2007
învingător
MITUL ÎNVINGĂTORULUI
Încă de la început, presa a creat în jurul lui Traian Băsescu legenda unui politician care iese învingător din toate bătăliile. Aparent, pare o construcţie elogioasă. Numai că ea s-a întors repede împotriva subiectului, legenda celui care îşi zdrobeşte adversarii a devenit pretext pentru una dintre cele mai cretine idei care circulă pe piaţa noastră media-politică: Băsescu dictator. Analizând ceea ce s-a întâmplat de când este preşedinte, vedem că nici pe departe să fie un învingător, şi că în mai toate încercările sale a fost înfrânt. Alegerile anticipate? Eşec. Schimbarea lui Tăriceanu? Eşec. O mare forţă de dreapta? Eşec. Rămânerea la guvernare a PD, susţinerea Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu? Eşec. Reforma clasei politice? Eşec. Reforma învăţământului în urma unei foarte corecte analize? Eşec. Decuplarea clasei politice şi mediatice de marile interese economice? Mare eşec. Nu discut aici motivaţia de profunzime a acestor iniţiative. Dar ele au fost absolut toate blocate de parlament şi de clasa politico-mediatică. Ciudat învingător, ciudată tiranie. Am avut nevoie de această introducere pentru a încerca o analiză a rezultatelor alegerilor. Comentatorii bine ştiuţi au jubilat: prima mare înfrângere a lui Băsescu. De unde prima? Haideţi să observăm mai atent rezultatele. PNL şi PSD nu au câştigat nici un oraş important din ţară. Absenteismul nu i se poate pune în cârca preşedintelui, el se înscrie în limitele general europene pentru astfel de alegeri. Ceea ce încearcă să escamoteze cei care clamează o mare înfrângere pentru preşedinte este că numărul de voturi pentru DA (82%) la referendum este aproape egal cu numărul total de voturi luat de celelalte partide. Şi asta cu alegători ai tuturor partidelor. Aţi mai auzit vreun alt politician român spunând: „am primit o lecţie”? După succesul zdrobitor al referendumului din mai, a spus vreun parlamentar „a fost o lecţie”? Intelectuali subţiri şi ziarişti firoscoşi, ca să nu mai vorbesc de politicieni, s-au dovedit deschis antidemocraţi lăudându-se că nu au participat la un vot inutil. Într-o democraţie, nici un vot nu este inutil. Prezenţa a fost o înfrângere pentru Băsescu, procentele o mare victorie. Toată lumea îl înjură, de exemplu, pe primarul Bucureştiului, Videanu pentru lucrările care blochează capitala. Cu toate acestea, procentul obţinut de PD a fost mult peste media pe ţară. Ce poţi să spui despre reacţia partidelor care nu s-au prezentat la nişte negocieri care sunt obligatorii în orice democraţie după nişte alegeri? După ce l-au acuzat pe preşedinte că nu se consultă cu partidele, blocând practic o jumătate de an ţara cu aberaţia suspendării, acum pesediştii şi acoliţii lor nu se prezintă la consultări. Orice explicaţie este inutilă. Nu înfrângerea preşedintelui este în discuţie, ci observaţia că PD-ul a obţinut singur voturi cât alianţa DA la alegeri. Am asistat la încă una din numeroasele înfrângeri ale lui Băsescu. Dovedind tocmai cât de puternică este manipularea împotriva sa. Şi dispariţia partidelor de guşă şi de nişă, nu este tot un merit la preşedintelui? Pe scurt, nişte alegeri cu rezultate edificatoare prin care ţara care gândeşte s-a pronunţat împotriva dictaturii elective cum o numeşte un politolog. Eu, nefiind politolog, pot să-i spun simplu dictatura nesimţirii şi ticăloşiei parlamentare.
3.XII.2007
Încă de la început, presa a creat în jurul lui Traian Băsescu legenda unui politician care iese învingător din toate bătăliile. Aparent, pare o construcţie elogioasă. Numai că ea s-a întors repede împotriva subiectului, legenda celui care îşi zdrobeşte adversarii a devenit pretext pentru una dintre cele mai cretine idei care circulă pe piaţa noastră media-politică: Băsescu dictator. Analizând ceea ce s-a întâmplat de când este preşedinte, vedem că nici pe departe să fie un învingător, şi că în mai toate încercările sale a fost înfrânt. Alegerile anticipate? Eşec. Schimbarea lui Tăriceanu? Eşec. O mare forţă de dreapta? Eşec. Rămânerea la guvernare a PD, susţinerea Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu? Eşec. Reforma clasei politice? Eşec. Reforma învăţământului în urma unei foarte corecte analize? Eşec. Decuplarea clasei politice şi mediatice de marile interese economice? Mare eşec. Nu discut aici motivaţia de profunzime a acestor iniţiative. Dar ele au fost absolut toate blocate de parlament şi de clasa politico-mediatică. Ciudat învingător, ciudată tiranie. Am avut nevoie de această introducere pentru a încerca o analiză a rezultatelor alegerilor. Comentatorii bine ştiuţi au jubilat: prima mare înfrângere a lui Băsescu. De unde prima? Haideţi să observăm mai atent rezultatele. PNL şi PSD nu au câştigat nici un oraş important din ţară. Absenteismul nu i se poate pune în cârca preşedintelui, el se înscrie în limitele general europene pentru astfel de alegeri. Ceea ce încearcă să escamoteze cei care clamează o mare înfrângere pentru preşedinte este că numărul de voturi pentru DA (82%) la referendum este aproape egal cu numărul total de voturi luat de celelalte partide. Şi asta cu alegători ai tuturor partidelor. Aţi mai auzit vreun alt politician român spunând: „am primit o lecţie”? După succesul zdrobitor al referendumului din mai, a spus vreun parlamentar „a fost o lecţie”? Intelectuali subţiri şi ziarişti firoscoşi, ca să nu mai vorbesc de politicieni, s-au dovedit deschis antidemocraţi lăudându-se că nu au participat la un vot inutil. Într-o democraţie, nici un vot nu este inutil. Prezenţa a fost o înfrângere pentru Băsescu, procentele o mare victorie. Toată lumea îl înjură, de exemplu, pe primarul Bucureştiului, Videanu pentru lucrările care blochează capitala. Cu toate acestea, procentul obţinut de PD a fost mult peste media pe ţară. Ce poţi să spui despre reacţia partidelor care nu s-au prezentat la nişte negocieri care sunt obligatorii în orice democraţie după nişte alegeri? După ce l-au acuzat pe preşedinte că nu se consultă cu partidele, blocând practic o jumătate de an ţara cu aberaţia suspendării, acum pesediştii şi acoliţii lor nu se prezintă la consultări. Orice explicaţie este inutilă. Nu înfrângerea preşedintelui este în discuţie, ci observaţia că PD-ul a obţinut singur voturi cât alianţa DA la alegeri. Am asistat la încă una din numeroasele înfrângeri ale lui Băsescu. Dovedind tocmai cât de puternică este manipularea împotriva sa. Şi dispariţia partidelor de guşă şi de nişă, nu este tot un merit la preşedintelui? Pe scurt, nişte alegeri cu rezultate edificatoare prin care ţara care gândeşte s-a pronunţat împotriva dictaturii elective cum o numeşte un politolog. Eu, nefiind politolog, pot să-i spun simplu dictatura nesimţirii şi ticăloşiei parlamentare.
3.XII.2007
fotbal
FOTBAL ŞI CĂRŢI
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
Există o adevărată întrecere în a stabili „câte Românii există”. Toţi cădem de acord că nu este numai una, aşa cum ar trebui, unită în jurul unui gând coagulant, ci sunt de la două la nu ştiu câte. În funcţie de cel care teoretizează. Zilele acestea eu m-am aflat simultan în cel puţin două dintre ele. Atrag atenţia că scriu aceste cuvinte cu vreo două ceasuri înainte de a se anunţa rezultatul votului de astăzi, care mi se pare perfect irelevant, într-atât organizarea, ca şi campania, au luat chipul unei parodii. De aceea prefer să vă vorbesc azi despre cele două Românii care au votat deopotrivă azi. Dar n-au votat acelaşi lucru, chiar dacă pe buletinele lor scria fireşte la fel. Una este ţara însângerată şi urlând animalic de la meciul Steaua-Dinamo. Ţara care mă conţine dar care nu este a mea. O ţară brutală, trăind într-un cult al banului, imbecilităţii, forţei elementare. Această ţară a votat, fireşte. Vă întreb: ce relevanţă are votul ei? Cealaltă ţară prin care m-am plimbat a fost cea a cărţilor de la Târgul de carte Gaudeamus. Puhoi de lume şi acolo, puhoi de tineri, de la cei care colorau cărţi la studenţi. Standuri aglomerate, vânzări, în ciuda preţurilor, impresionante. Şi această ţară a doua a votat, fireşte. Sunt compatibile şi comparabile cele două voturi? Democraţia spune că da. Bunul simţ ne spune că nu. Înseamnă asta că democraţia se opune bunului simţ? Aşa s-ar părea. Nu putem face nici o comparaţie numerică. Nu ştiu dacă am dreptul să numesc vreuna din cele două tabere drept reprezentativă. Imediat aş putea fi contrazis dinspre cealaltă parte. Nici numărul, nici „calitatea umană” nu ne permit să facem această departajare. Nu vreau să judec, deşi este evident că un viitor ţara nu poate avea decât prin cei de la Gaudeamus. Atunci, ce facem cu cealaltă? Unde o expulzăm? Aş putea fi întâmpinat cu contra-argumentul că mai există şi cel puţin o a treia ţară, de fapt numai ea majoritară, „ţara simplă”, nepreocupată decât de Elodia şi nu de politică, care habar nu are de partide, de „nominalu” şi de „discrimnalu”. Atunci, o fi această a trei ţară cea reprezentativă? Nu atât existenţa celor trei ţări este supărătoare, cât totala lipsă de comunicare între ele. La noi nu există un „bine public” sau bine comun care să depăşească orice crevasă socială. Nici una dintre cele trei categorii nu o cunoaşte şi nu este preocupată de celelalte. Ba chiar se dispreţuiesc reciproc. De aici irelevanţa oricărui vot, chiar unul respectând toate aparenţele unei perfecte democraţii. Cu atât mai mult un referendum în care spiritul civic este şi mai direct chestionat. O democraţie nu funcţionează decât într-un spaţiu post-iluminist, adică într-o societate educată, temeinic alfabetizată şi aflată după un secular efort de autodisciplinare şi de forjare a spiritului civic. România e departe de a avea aşa ceva, cu toate astea se proclamă ridicol ţară europeană. Cam totul în ordinea social-politică este la noi altfel decât în Europa. Oamenii aceia abrutizaţi care se duc la meci cu gândul bine premeditat „să facă o bătaie” reprezintă un nivel important de coborâre spre sub-uman. Majoritatea indiferentă, care doar cere mereu de la stat dar care nu are nici o iniţiativă civică se adaugă şi ea mareei în fond anti-europene care ar desemna „ţara profundă”, cum spun exaltaţii cu o expresie goală de conţinut. Rămâne o mică procentual categorie care chiar este preocupată de conţinutul democratic al societăţii. Democratic, ea nu are acces la decizie. Dacă până şi nişte oameni inteligenţi precum Cârcotaşii au ajuns să facă o campanie stupidă pe tema: nu vă prezentaţi la vot, cu argumentul gen Georgel instalatorul că „tot nu se schimbă nimic”, atunci chiar că avem o mare problemă de percepţie a democraţiei. Încheind articolul, aflu deja primele rezultate ale alegerilor, ele nu contrazic prin nimic cele scrise până aici. Mă întreb doar cât va dura până când ţara de la Gaudeamus va fi sufocată de ţara înarmată cu lanţuri şi fumigene de la stadion.
26.XI.2007
STATUL IMPOTENT
STATUL IMPOTENT
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
Ceea ce s-a întâmplat în ultima lună cu cetăţenii români din Italia ne-a arătat cât de indiferent este în esenţă statul român (dar nici societatea civilă ori presa nu stau mult mai bine), cât de incompetent de a rezolva situaţia cetăţenilor pe care ar trebui să-i apere. Replica acelui consul care la aflarea veştii că o ilustră actriţă română a fost maltratată de poliţia italiană a spus că nu-l priveşte este simptomatică pentru indiferenţa acestui stat opac la soarta cetăţenilor săi de orice etnie. Aflăm că în Italia au murit nouă români, presa îi face inventarul preşedintelui Băsescu acuzându-l că nu i-a numărat bine, că nu-s toţi morţi în noiembrie şamd. Vă întreb: dacă n-ar fi fost acest scandal care arată cât de ipocrite sunt lecţiile de bună purtare etnică pe care ni le dă UE, am fi aflat de aceste morţi? Şi era treaba preşedintelui să ne informeze sau mai degrabă a Ministerului de Externe şi, desigur, a presei preocupată de cu totul alte mişmaşuri? Evident că problema ţiganilor (în mod bizar numele a revenit puternic în presă după ce stupiditatea gândirii aliniate modei ideologice generalizase denumirea aberantă de romi) trebuia rezolvată în ţară, şi nu pe teritoriu străin. N-are rost să strâmbăm din nas, nici să marşăm la campania naţionalistă pe care radioul şi câteva televiziuni au declanşat-o pe tema: mândria de a fi român, noi i-am dat pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Eliade etc. Reacţiile noastre oficiale au fost târzii, inadecvate, incoerente şi slabe. Dl. Cioroianu făcea anul trecut la postul Realitatea celebrul film despre Antonescu. Subiect gingaş, de care se achita cu brio, respectând toate imperativele corectitudinii politice şi minţind prin omisiune. Ajuns excelenţă la Externe, iată-l visând la deportări în deşert. Răzbunare postumă a Mareşalului? Ironie din lungul şir de ironii ale Istoriei care se ondulează în curbe? Italienii se plâng că nu mai au siguranţă pe străzi din cauza ţiganilor români. Pe străzile oraşelor noastre e mai multă siguranţă? Românii cui să se plângă? Cui să ne plângem de un Parlament care şi ia liber mai multe săptămâni pe banii noştri şi în care se poate chiuli oficial? De u guvern care nu şi-a păstrat nici măcar indicatorii economici promişi, strâns fiind de o politică populistă de stânga? Dl. Olteanu se joacă precum un copil cu maşinuţele, trimiţând zilnic scrisori la Cotroceni. Ba mai face şi declaraţii belicoase la adresa SUA, supărat că ambasadorul american a vorbit pe şleau despre corupţia de stat. Când precedentul ambasador vorbea despre corupţia din regimul Năstase, liberalii exultau. Acum îl taxează aspru pe Dl. Taubman pentru că acesta şi-a permis să critice noul Cod Penal prin care este îngrădită puterea procurorilor de a lupta cu infracţionalitatea. Adică este accentuată impotenţa unui stat conceput doar pentru beneficiile unei clici transpartinice. În acest timp, vecinii noştri, republica Moldova şi Ucraina ne batjocoresc în voie, cum le vine la gură. Şi noi, din nou, nu avem reacţie. Ce să mai spun despre cum funcţionează statul român pe plan intern? Aici impotenţa este şi mai vizibilă. Departe de a fi o democraţie, România este o democratură de un foarte scăzut nivel. Ne aşteaptă zile grele. Şi nu numai din cauza iernii.
18.XI.2007
marți, 13 noiembrie 2007
pălăria
PĂLĂRIA DOMNULUI CIOROIANU
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
Cea mai cruntă dezamăgire a actualului guvern (cel mai slab, fără îndoială, de la începuturile noii ere) este fără îndoială Dl. Cioroianu. De la alde Remeş et comp. nu te aşteptai la nimic, deci nu aveau cum să te dezamăgească. Dl. Cioroianu însă era „de-ai noştri”, dilematic, intelectual de subţire ironie, democrat convins, tânăr părând neatins de sechelele trecutului regim, elegant în stil şi în polemică, părea antiteza perfectă a grobianismului analfabet cu sau fără diplomă de tip Vanghelie – Orban. De îndată însă ce o conjunctură internă nefericită l-a propulsat în fruntea Ministerului de Externe a început o serie incredibilă de gafe, pe care presa nu încetează să le inventarieze în ultima săptămână, de când criza ţiganilor din Italia a provocat o avalanşă stupefiantă de aiuritoare declaraţii. S-a văzut că sub ambalajul „european” stătea un mare gol, în zadar încercându-se a fi mascat de o verbozitate abundentă. O pălărie mult prea mare s-a dovedit această funcţie pentru domnul profesor de istorie. Îmi vine a spune că problema raportului dintre cap şi pălărie este problema fundamentală a României actuale. Nu avem un număr suficient de capetele pentru prea multele pălării pe care Europa şi Lumea ni le-au dăruit. Drama domnului Cioroianu este, de fapt, drama unei întregi generaţii. În care s-au pus imense speranţe ca fiind prima generaţie a libertăţii, capabilă să înţeleagă şi ce a fost înainte, pentru că prinsese ceva din epocă, şi noua lume în care intrăm. S-a dovedit însă că ne-am grăbit. Această generaţie nu este cu nimic mai bună decât cea precedenta, înrăită în toate răutăţile activismului peceristo-securistic. Este o „generaţie forţată”, insipidă ca roşiile alea arătoase dar fade, coapte artificial în sere. Generaţie necoaptă, intrată prea repede în funcţii, cu E-urile duble ale unui sistem de învăţământ intern falimentar şi ale unuia extern din care au importat la repezeală doar un pospai de limbaj oengisto-stângisto-ecologistico-corect politic prin care să poată ocupa funcţii administrative înalte. De îndată ce fost zgâlţâită puţin de Istorie poleiala a căzut şi golul intern s-a văzut înspăimântător. Între incultura frustă a Doamnei Udrea, preşedinta de onoare a Norvegiei, şi erorile actualei excelenţe de la Externe, cele din urmă sunt infinit mai periculoase. În toate domeniile avem o lipsă cronică de oameni apţi să ocupe funcţii de reprezentare. De fapt, are România o politică externă? Când, la începuturile mandatului său, Dl. Băsescu vorbea de axa Bucureşti-Londra-Washington, un cor de deştepţi au declanşat o campanie fulminantă împotriva sa. Prost informaţi, domniile lor erau în urmă cu jumătate de stadion. Pentru că, între timp, atât Germania cancelarei Angela Merkel, cât şi Franţa impetuosului Nicolas Sarkozy au virat-o substanţial spre America. Dl. Putin face un serviciu involuntar unei Europe paralizate şi îmbuibate, refăcându-i un Duşman în faţa căruia să se coalizeze. Modelul polonez, mândria vechilor Pani cracovieni de care, iată, se loveşte acum întreaga Europă Unită nu a fost deloc analizat la noi. Exemplară apărare a intereselor naţionale la polonezi, nici o tresărire într-o ţară în care toate comenzile europene au fost executate fără crâcnire. Iată ce se întâmplă acum cu Fordul craiovean, pentru că producătorii europeni nu vor să aibă un asemenea concurent în coastă. Şti-vom să ne apărăm interesele cu radicalitate? Cu un ministru complet lipsit de viziune şi gafeur iremediabil, nici o speranţă. Anul ăsta se poartă pălării (prea) largi!
ŢIGANII ŞI NOI
ŢIGANII ŞI NOI
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
Ard malurile Tibrului. Un ţigan de cetăţenie română a comis o crimă atroce. Grupurile extremiste ripostează. Presa, care nu trăieşte în toată lumea decât după principiul benzină pusă pe foc, exacerbează un conflict vechi şi camuflat de enorma ipocrizie aşa-zis democratică. Cum s-a ajuns aici? Lucrurile pornesc de departe. Ani de zile, Europa ne-a criticat pentru că în presa noastră criminalitatea de orice fel era pusă în seama ţiganilor. Discriminare! Hădăreni. Vă mai aduceţi aminte? Presiuni externe şi papagaliceasca democratică a ONG.iştilor specializaţi în „drepturile minorităţilor” au permis oficializarea numelui de Rom, fără nici o justificare istorică ori lingvistică, sporind astfel confuzia premeditată. Banii europeni veniţi cu nemiluita la tot felul de asociaţii nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia membrilor etniei. Crime cel puţin la fel de abominabile au loc curent şi în ţară, nici un guvern, nici o autoritate n-a avut curajul să pună degetul pe rană. Câte localităţi terorizate de ţigani, apărate de mascaţi, am văzut la ştiri! A trebuit ca unul dintre membrii etniei să aprindă un butoi de pulbere pentru ca Europa să înţeleagă ce a importat din România. O Europă rahitizată de ideologia corectitudinii politice se predă unui terorism minoritar dar nu-i pasă că acest terorism are în România aspecte mult mai evidente şi mai brutale. Incapacitatea patentă a autorităţilor române de a rezolva situaţiile de încălcare a legilor, (valul de infracţionalitate internă de la cartierele marginale ale Bucureştiului sau altor oraşe, bătăile interlopilor din Craiova sau Braşov, trenurile ocupate de infractori fără bilet în care Poliţia declară nonşalant că-i e frică să urce, nesiguranţa publică generală, toate astea iată, le-am exportat în mai puţin de un an de când suntem „europeni”) vine din incapacitatea de a gândi cel mai simplu proiect social şi de a-l duce la capăt. Ceea ce s-a întâmplat în Italia e un reflex perfect al unui stat impotent şi iresponsabil faţă de cetăţenii săi. Dacă toţi infractorii, de la cei mici la cei mari ar fi fost pedepsiţi, nu ocrotiţi de un parlament numit tatăl hoţilor, dacă poliţistul comunitar n-ar mai bea la birt cu şeful mafiei fierului vechi din sat, dacă în locul vilelor monstruoase ale mai marilor etniei s-ar fi luat măsuri de ameliorare a situaţiei celor mai amărâţi, n-am mai fi ajuns la această situaţie. Dacă poliţia de frontieră şi-ar fi făcut datoria, dacă n-am avea un guvern bleg (care se bâlbâie groaznic în legătură cu acest caz), un minister de externe incompetent (se pare că noul ambasador care nici nu şi-a preluat funcţia nu ştie Italiana), dacă societatea civilă ar şi gândi în loc să preia ca adevăruri absolute lozincile stângiste europene, dacă societatea românească nu ar fi patologic dezbinată, dacă autorităţile ar avea o viziune de perspectivă, dacă presa n-ar cultiva numai jos-nicia (exact aşa scris) întărâtând instinctele. Dacă nu ne-am fi ţiganizat în adâncul sufletului şi al comportamentelor, dacă n-am fi acceptat manelele ca destin naţional, dacă am fi avut coloană vertebrală, dacă am fi avut cultură, dacă am fi avut elite în dialog cu masele proaste, dacă am fi avut învăţământ, dacă n-am fi avut comunism, dacă n-am fi avut tranziţie aberantă, dacă am fi avut democraţie, nu parlament de infractori, dacă am fi fost un popor, nu o hoardă…..dacă……. biata femeie din Italia ar fi trăit şi azi.
partid
Membrii de partid
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
Obsedaţi de şogunii din toate partidele, de afacerile şi mişcările politice de la vârf, de confruntarea dintre „palate”, de corupţia şi nesimţirea instituţiilor şi a oamenilor, am uitat să privim şi în altă parte, spre marea masă anonimă a simplilor „membri de partid”. Fiecare dintre partide îşi face un titlu de nobleţe de a avea cât mai mulţi aderenţi. Mulţi….dar de calitatea acestora nu vorbeşte nimeni. Îi vedem rar pe aceşti oameni simplii, când câte un primar zelos îi mobilizează la sediul prefecturii, sau, dacă au noroc, îi duce chiar la palatul parlamentului să se zgâiască la pereţi şi să mănânce la caserolă. Sun congrese, sunt adunări electorale, mitinguri, unde e nevoie de o asemenea masă de manevră. În căutare de subiecte hazlii, ziariştii îi vânează pe unii dintre aceşti sărmani şi le culeg perlele, constatând că, de cele mai multe ori, habar nu au de ce se discută acolo. Nu e de râs, e de plâns. Nici un partid nu se ocupă de educarea membrilor săi, baza, de la nivelul comunei sau al orăşelului, este compusă de cele mai multe ori, dacă nu din vulgari profitori de duzină, după exemplul celor „de la centru”, atunci din inşi pitoreşti, demni de a figura în tratatele de psihiatrie. Într-o tipică imitaţie maimuţărească lipsită de fond, partidele „mari” îşi aloca resursele pentru aşa-numitele şcoli de vară. Cred că aceste resurse ar fi mult mai bine folosite dacă s-ar face o educaţie „la firul ierbii” pentru cadrele locale. Pentru comunităţile despre care se face atâta paradă, ar fi ceva mult mai folositor decât serile de discotecă în care tinerii din partide adverse „se înfrăţesc”. Asta cere însă multă muncă, un proiect social şi o politică de cadre pe care nici un partid din România tranziţie nu le are. Fie că se declară social-democrat şi plânge de mila săracilor pe care el i-a sărăcit, conservator sau popular care ar marşa pe valorile tradiţionale, deschizător de noi drumuri liberale, din această brumă de doctrină pe care abia vreo 10-20 de inşi de la vârful partidului o stăpânesc suficient nu mai rămâne până la bază decât foamea de înavuţire şi un rudiment de limbaj de lemn de care te îngrozeşti. Fără acest contingent de „oamenii noştri” care ştiu toate iţele şi bârfele locului, care pot manipula oamenii pentru că le cunosc toate interesele, nu se poate câştiga o alegere locală. Stimulaţi de faptul că sunt băgaţi în seamă de domnii cei mari care apar la televizor, că sunt făcuţi părtaşi (cred ei) la marile secrete ale politicii de la centru (nu există întrunire cu „activul de partid” în care să nu se împărtăşească de către vorbitorii de la tribună asemenea „secrete” care „nu apar în presă” şi care-i fac pe participanţi să iasă de acolo mai ţanţoşi, mai plini de propria importanţă) acestor activişti le lipsesc o mulţime de calităţi pentru a fi cu adevărat factori de coagulare politică la nivelul local. Le lipseşte în primul rând cultura elementară, sunt de multe ori inşi rudimentari (şi nu mă refer aici la diplome), abili doar în chiverniseală. Puţini dintre oamenii exemplari ai unei comunităţi sunt mobilizaţi de către partide, de obicei aceştia îşi văd de treburile lor. Ne plângem mereu de calitatea execrabilă a politicienilor noştri. Ei nu sunt, din păcate, mai buni decât masa de alegători. De aceea, ar trebui s-o privim mult mai critic şi mai nepopulist pe aceasta.
şogunii
CROCODILII 2
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
Întrucât am renunţat de vreo două luni a mai urmări orice program cu tentă politică la televiziuni, am o oarecare percepţie netulburată a evenimentelor. În schimb citesc mare parte din presa scrisă. Crocodilii de apă tulbure care fac jocurile în presa noastră politică îşi continuă pânda şi atacurile. Ceea ce se întâmplă la TVR este un excepţional exemplu. S-a ajuns până la bătaie de huligani stradali în studiouri, iar ceea ce încearcă dl. Sassu cu decapitarea serviciului de Ştiri e demn de începutul anilor 90. Numai că acum nimeni nu mai iese în stradă să apere televiziunea de terorişti, acum ei sunt mai subtili sub masca dezbaterilor „deontologice”. Există un singur criteriu care se aplică în acest caz: interesul public. Nu mă interesează dacă dezvăluirea hoţiei este în interesul lui Băsescu sau al lui Geoană. Mă interesează doar că printr-o întâmplare ea a ajuns la cunoştinţa publicului. Altceva este dureros, focalizarea pe acest incident de mizerie ferentariană, ne face să uităm nişte lucruri pe care le vedem zi de zi. Faptul că, de pildă, într-o criză catastrofală de idei, partidele îşi iau drept ţintă predilectă pensionarii, lucru oarecum explicabil într-o campanie pe teme interne, sociale, dar deloc normal într-o campanie pe teme externe. Un singur cuvânt lipseşte din retorica de un populism scârbos care ne este vândută în ambalaj social-democrat, liberal, conservator, „popular” sau mai ştiu eu care. Dl,. Iliescu chiar a descoperit un partid socialist, neştiut de nimeni până acum, care e mai la stânga decât PSD-ul care nu mai e demult nicăieri. Cuvântul acesta magic este educaţie. Obişnuiţi să giugiulească electoratul, politicienii noştri pe care nu încetăm să-i blamăm pentru multele lor defecte, uită că prima condiţie a unei democraţii nu este nici pluri-partidismul, nici libertatea presei, nici independenţa justiţiei, nici separarea puterilor în stat, este pur şi simplu un electorat educat, capabil să aleagă în cunoştinţă de cauză. De aceea Elveţia este Elveţia şi România este Rrrromânia. Dacă mai an electoratul putea fi cumpărat cu ulei şi zahăr descărcat de primarii destoinici, pentru campania europeană nu mai mergea, aşa că s-a recurs la un troc mai rafinat: mărirea neprevăzută a pensiilor. Când i-am spus prin vară unui vecin pensionar: nu te bucura că se vor mări pensiile că vor fi nişte creşteri de preţuri care vor absorbi rapid mărirea, s-a uitat cruciş la mine ca la un duşman. Acum se uită tot cruciş dar din altă cauză: de unde ai ştiut? Păi era aşa greu de ghicit, fără să fii economistul lu’ peşte din guvern? Deci, în loc ca în 18 ani să educăm publicul pentru a-i forma discernământul, l-am îmbrobodit cu toate idioţeniile de la (PR)OTV şi dintr-u parlament de şarlatani pentru a fi manipulat cum vrea o putere sau alta. Un public educat este mult mai greu de manipulat. Câtă vreme votul la multe mâini, absenţele fără nici o urmare pe statul de plată, incompetenţa grobiană vor face legea la propriu, nimic bun nu putem spera pentru această ţară.
marți, 16 octombrie 2007
şogunii
CROCODILII
Uitaţi-vă la ce conţine ziarul Adevărul de vineri: pe prima pagină conflictul din TVR dintre cenzorul şef, dl. Sasu şi şefa direcţiei de ştiri, dna. Rodica Culcer, pe pag. 2 este dezgropată o poveste veche cu casa părinţilor dnei Macovei, jumătate din p. 3 o reclamă cu creşterea pensiilor care s-ar datora PNL. Nimic despre şpaga remeşano-mureşană. Lucruri similare în Gândul, Jurnalul Naţional sau Ziua. O astfel de manipulare grosolană cu ziarele şi televiziunile de coaliţie anti-băsesciană a încercat să deturneze discuţia de la esenţial, doi oameni care sfidând tot ce se poate sfida în materie de justiţie şi de bun simţ pun la cale o găinărie ordinară, spre întrebarea cu totul secundară în context: „cum a ajuns caseta în TVR” şi „trebuia difuzată caseta”. Şi au pritocit-o în toate editorialele şi talk-showurile, doar doar l-or scoate iar vinovat pe Băsescu. Mai mult, la un radio socotit „standard” european, BBC, dar care nu e decât standard dâmboviţean, (cei cu memorie îşi amintesc de curtea asiduă pe care i-o făceau dlui. Năstase, mergând până la concedierea jurnaliştilor care îşi permiteau tonuri critice) am auzit o emisiune în care atât moderatorul, cât şi dl. Bogdan Lefter militau pentru o antiseptică „neutralitate”. Să fim bine înţeleşi, între hoţ şi păgubaş, între victimă şi călău nu poţi fi „neutru” decât în sensul de a nu prezenta faptele ca pe o „ campanie”. E o neutralitate profund imorală, pentru că pur matematică: dacă spui ceva de rău despre x musai să spui şi despre adversarul lui. Şigata, eşti obiectiv. Dar imaginile, oricât le-au sucit interpreţii de serviciu la tot felul de antene, nu mai lăsau loc la nici un dubiu. Chestia cu prezumţia de nevinovăţie e, în acest context, o ipocrizie enormă. Ca şi cum cineva care din întâmplare ar filma devalidarea unei bănci ar trebui să ţină ascunsă înregistrarea ca să nu influenţeze obictivitatea judecătorilor atentând la imaginea bandiţilor. Pentru că logica nu este punctul forte al acestor indivizi, ei care invocă cu voce ridicată prezumţia de nevinovăţie a cârnăţarului Remeş, îl acuză pe preşedinte de a fi pus la care toată tărăşenia. În acest caz, prezumţia de nevinovăţie nu mai este, evident, necesară. Există în politica şi presa noastră o specie grasă de răpitoare, crocodili de presă, care stau bine ascunşi în mâlul intereselor securistico-patronale şi de acolo atacă sfâşiind fără cruţare. Dacă respectiva casetă interzisă de dl. Sasu ar fi fost cu Videanu sau cu Monica Macovei, mamă ce s-ar mai fi revoltat şogunii presei dâmboviţene, în frunte cu dl. CTP! Aşa, s-au repezit să desluşească cine a dat înregistrarea. Nu se pune problema dacă TVR trebuia sau nu transmisă, TVR era obligată să o transmită. Propun ca cei câţiva din redacţia de ştiri care au susţinut apariţia să primească pentru curajul lor premiile CRP pe anul 2007. Înmânate personal de către dl. Popescu. Răul pe care aceşti domni politicieni ieftini şi ziariştii lor de curte îl fac democraţiei româneşti este incomensurabil. De fapt, e una dintre puţinele victorii ale presei româneşti care reuşeşte să dărâme un ministru chiar mai mult decât penal, unul penibil. Vestea bună este că justiţia începe să mişte. Vestea rea, încă mai avem un guvern.
15 oct. 2007
Uitaţi-vă la ce conţine ziarul Adevărul de vineri: pe prima pagină conflictul din TVR dintre cenzorul şef, dl. Sasu şi şefa direcţiei de ştiri, dna. Rodica Culcer, pe pag. 2 este dezgropată o poveste veche cu casa părinţilor dnei Macovei, jumătate din p. 3 o reclamă cu creşterea pensiilor care s-ar datora PNL. Nimic despre şpaga remeşano-mureşană. Lucruri similare în Gândul, Jurnalul Naţional sau Ziua. O astfel de manipulare grosolană cu ziarele şi televiziunile de coaliţie anti-băsesciană a încercat să deturneze discuţia de la esenţial, doi oameni care sfidând tot ce se poate sfida în materie de justiţie şi de bun simţ pun la cale o găinărie ordinară, spre întrebarea cu totul secundară în context: „cum a ajuns caseta în TVR” şi „trebuia difuzată caseta”. Şi au pritocit-o în toate editorialele şi talk-showurile, doar doar l-or scoate iar vinovat pe Băsescu. Mai mult, la un radio socotit „standard” european, BBC, dar care nu e decât standard dâmboviţean, (cei cu memorie îşi amintesc de curtea asiduă pe care i-o făceau dlui. Năstase, mergând până la concedierea jurnaliştilor care îşi permiteau tonuri critice) am auzit o emisiune în care atât moderatorul, cât şi dl. Bogdan Lefter militau pentru o antiseptică „neutralitate”. Să fim bine înţeleşi, între hoţ şi păgubaş, între victimă şi călău nu poţi fi „neutru” decât în sensul de a nu prezenta faptele ca pe o „ campanie”. E o neutralitate profund imorală, pentru că pur matematică: dacă spui ceva de rău despre x musai să spui şi despre adversarul lui. Şigata, eşti obiectiv. Dar imaginile, oricât le-au sucit interpreţii de serviciu la tot felul de antene, nu mai lăsau loc la nici un dubiu. Chestia cu prezumţia de nevinovăţie e, în acest context, o ipocrizie enormă. Ca şi cum cineva care din întâmplare ar filma devalidarea unei bănci ar trebui să ţină ascunsă înregistrarea ca să nu influenţeze obictivitatea judecătorilor atentând la imaginea bandiţilor. Pentru că logica nu este punctul forte al acestor indivizi, ei care invocă cu voce ridicată prezumţia de nevinovăţie a cârnăţarului Remeş, îl acuză pe preşedinte de a fi pus la care toată tărăşenia. În acest caz, prezumţia de nevinovăţie nu mai este, evident, necesară. Există în politica şi presa noastră o specie grasă de răpitoare, crocodili de presă, care stau bine ascunşi în mâlul intereselor securistico-patronale şi de acolo atacă sfâşiind fără cruţare. Dacă respectiva casetă interzisă de dl. Sasu ar fi fost cu Videanu sau cu Monica Macovei, mamă ce s-ar mai fi revoltat şogunii presei dâmboviţene, în frunte cu dl. CTP! Aşa, s-au repezit să desluşească cine a dat înregistrarea. Nu se pune problema dacă TVR trebuia sau nu transmisă, TVR era obligată să o transmită. Propun ca cei câţiva din redacţia de ştiri care au susţinut apariţia să primească pentru curajul lor premiile CRP pe anul 2007. Înmânate personal de către dl. Popescu. Răul pe care aceşti domni politicieni ieftini şi ziariştii lor de curte îl fac democraţiei româneşti este incomensurabil. De fapt, e una dintre puţinele victorii ale presei româneşti care reuşeşte să dărâme un ministru chiar mai mult decât penal, unul penibil. Vestea bună este că justiţia începe să mişte. Vestea rea, încă mai avem un guvern.
15 oct. 2007
marți, 9 octombrie 2007
Iliescu - Tăriceanu
ILIESCU LIBERALUL ŞI TĂRICEANU COMUNISTUL
Hotărât lucru, şogunii noştri politici au hotărât să-şi decapiteze clasa. Ceea ce se întâmplă de câţiva ani este semnul singur al unei extincţii binecuvântate. Venirea la putere a omului antisistem, preşedintele Băsescu, a grăbit fenomenul. Altfel cum să ne explicăm că discuţia de la recenta moţiune de cenzură a fost mai mult despre preşedinte şi mai puţin despre guvern? Dl. Iliescu a spus-o franc şi mulţi alţii la fel: dacă votaţi moţiunea, daţi toată puterea în mâinile lui Băsescu. Deci nici poveste de ineficienţa guvernului Tăriceanu II, de miniştrii săi penali, de politici de dreapta vs. politici de stânga. Astea sunt pentru prostime şi pentru comentatorii politici care sunt obligaţi prin salariu să ia în serios toată mascarada aşa-zisei noastre politici. La care toată Europa se uită ca la mielul cu şase picioare al oii mioritice. Doctrinele politice nu mai au absolut nici o pertinenţă. În consecinţa acestei absurdităţi dl. Iliescu ajunge să sprijine un guvern de dreapta iar dl. Tăriceanu să ia nişte măsuri de un populism greţos. Discursurile domniei sale din ultima săptămână ar face deliciul oricărei prese de stânga autentice. Să luăm un exemplu care nu are legătura cu moţiunea. Justiţia a dat o decizie controversată în cazul complicat al Parcului Bordei. Nu contează ce credem noi despre asta. Dar apare dl. Tăriceanu care anunţă vehement că va lua măsuri ca respectiva hotărâre să nu fie pusă în aplicare. Ca un prim ministru dintr-o ţară democrată să anunţe că nu va respecta o hotărâre a justiţiei, este, să recunoaştem, un record. Dacă preşedintele ar fi făcut ceva similar toată presa l-ar fi tocat ca pe furaje. Revin la moţiune. E un tupeu de mojic să te lauzi, cum a făcut guvernul, cu reuşita integrării, care se datorează într-un procent însemnat Monicăi Macovei sau lui Gheorghe Flutur sau lui Răzvan Ungureanu. Adică oameni care stau în gât liberalilor. Şi atunci când vii să propui la justiţie pe această catastrofă absolută numită Chiuariu. Jocul nostru de-a democraţia a ajuns prea periculos. Justiţia nu-şi poate face datoria pentru că fiecare politician ţipă: atac politic. Alde Crin Antonescu au tupeul de a evoca alegerile din 2004 când se ştie că între timp a avut loc un referendum care a modificat clar opţiunile şi pe care domniile lor nu ştiu cum să-l bage mai adânc sub preş. Geoană, groparul stângii, clamează că va respinge orice act guvernamental. Chiar dacă acesta este bun? – îţi vine să întrebi cu ultima rămăşiţă de logică în care mai crezi. Şi nici nu explică de ce au sprijinit totuşi acest guvern aberant încă din punctul de pornire. Şi dintr-o dată sunt gata să-i respingă orice iniţiativă, ceea ce e complet nedemocratic. În tot acest talmeş-balmeş, bietul cetăţean ce să mai înţeleagă? Iliescu, în loc să fie judecat, face şi desface destine, Tăriceanu ia măsuri stângiste, nici măcar de stânga, Voiculescu împarte abecedare, Geoană exclude indezirabilii, dar nu chiar pe toţi, pensionarii au devenit o masă de manevră perfectă, manipulată cu un cinism care te îngrozeşte, alegerile pentru parlamentul european şi-au pierdut complet miza. Nu ne plictisim şi asta e cel mai rău lucru.
10 oct 2007
Hotărât lucru, şogunii noştri politici au hotărât să-şi decapiteze clasa. Ceea ce se întâmplă de câţiva ani este semnul singur al unei extincţii binecuvântate. Venirea la putere a omului antisistem, preşedintele Băsescu, a grăbit fenomenul. Altfel cum să ne explicăm că discuţia de la recenta moţiune de cenzură a fost mai mult despre preşedinte şi mai puţin despre guvern? Dl. Iliescu a spus-o franc şi mulţi alţii la fel: dacă votaţi moţiunea, daţi toată puterea în mâinile lui Băsescu. Deci nici poveste de ineficienţa guvernului Tăriceanu II, de miniştrii săi penali, de politici de dreapta vs. politici de stânga. Astea sunt pentru prostime şi pentru comentatorii politici care sunt obligaţi prin salariu să ia în serios toată mascarada aşa-zisei noastre politici. La care toată Europa se uită ca la mielul cu şase picioare al oii mioritice. Doctrinele politice nu mai au absolut nici o pertinenţă. În consecinţa acestei absurdităţi dl. Iliescu ajunge să sprijine un guvern de dreapta iar dl. Tăriceanu să ia nişte măsuri de un populism greţos. Discursurile domniei sale din ultima săptămână ar face deliciul oricărei prese de stânga autentice. Să luăm un exemplu care nu are legătura cu moţiunea. Justiţia a dat o decizie controversată în cazul complicat al Parcului Bordei. Nu contează ce credem noi despre asta. Dar apare dl. Tăriceanu care anunţă vehement că va lua măsuri ca respectiva hotărâre să nu fie pusă în aplicare. Ca un prim ministru dintr-o ţară democrată să anunţe că nu va respecta o hotărâre a justiţiei, este, să recunoaştem, un record. Dacă preşedintele ar fi făcut ceva similar toată presa l-ar fi tocat ca pe furaje. Revin la moţiune. E un tupeu de mojic să te lauzi, cum a făcut guvernul, cu reuşita integrării, care se datorează într-un procent însemnat Monicăi Macovei sau lui Gheorghe Flutur sau lui Răzvan Ungureanu. Adică oameni care stau în gât liberalilor. Şi atunci când vii să propui la justiţie pe această catastrofă absolută numită Chiuariu. Jocul nostru de-a democraţia a ajuns prea periculos. Justiţia nu-şi poate face datoria pentru că fiecare politician ţipă: atac politic. Alde Crin Antonescu au tupeul de a evoca alegerile din 2004 când se ştie că între timp a avut loc un referendum care a modificat clar opţiunile şi pe care domniile lor nu ştiu cum să-l bage mai adânc sub preş. Geoană, groparul stângii, clamează că va respinge orice act guvernamental. Chiar dacă acesta este bun? – îţi vine să întrebi cu ultima rămăşiţă de logică în care mai crezi. Şi nici nu explică de ce au sprijinit totuşi acest guvern aberant încă din punctul de pornire. Şi dintr-o dată sunt gata să-i respingă orice iniţiativă, ceea ce e complet nedemocratic. În tot acest talmeş-balmeş, bietul cetăţean ce să mai înţeleagă? Iliescu, în loc să fie judecat, face şi desface destine, Tăriceanu ia măsuri stângiste, nici măcar de stânga, Voiculescu împarte abecedare, Geoană exclude indezirabilii, dar nu chiar pe toţi, pensionarii au devenit o masă de manevră perfectă, manipulată cu un cinism care te îngrozeşte, alegerile pentru parlamentul european şi-au pierdut complet miza. Nu ne plictisim şi asta e cel mai rău lucru.
10 oct 2007
marți, 2 octombrie 2007
istorie
Vicleniile istoriei
Puţine personaje sunt mai trist-ridicole în istoria noastră recentă decât Dl. Constantinescu. Şi puţine mai enervante decât dl. Băsescu. Ideea ex preşedintelui de a organiza o manifestaţie în Piaţa Universităţii a fost la fel de superficial gândită ca multe dintre iniţiativele sale de pe când era la putere. Discursul de 5 min. al actualului preşedinte a dărâmat o zi întreagă de proteste ţărăniste arătând ce înseamnă un adevărat om cu fler politic. De când s-a retras din cursa prezidenţială, dl. Constantinescu a eşuat într-un ridicol din ce în ce mai accentuat. Pe măsura imenselor speranţe care s-au pus în el. a ratat cu consecvenţă totul. Istoria îşi are vicleniile ei. Cam toate scopurile pe care şi le propusese CDR-ul au fost realizate de distrugătorul ei, Băsescu. Intrarea în UE, redresarea economică, privatizarea, deconspirarea Securităţii, o Justiţie care să-i atingă şi pe mahări, sprijin din partea intelectualilor, destructurarea centrelor de interese politico-economice, apropierea decisă de Londra şi Washington, o politică externă fermă în ceea ce priveşte Republica Moldova şi Moscova, o încredere crescută a populaţiei în viitor, o semnificativă ameliorare a nivelului de trai. Sigur, aproape la fiecare dintre punctele de mai sus se pot pune o mulţime de bemoli de tipul: da, dar… Pentru fiecare se pot numi neîmpliniri pe acelaşi plan. Dar să ajungi la reproşuri rizibile precum cele din moţiunea de cenzură parcă făcută de nişte începători într-ale politicii e o performanţă de inadecvare. Dl. Constantinescu nu poate înţelege că ceea ce domnia sa a intenţionat să realizeze dar n-a avut forţa, inteligenţa, abilitatea să o facă e pe cale să reuşească cel care a înţeles că nu poţi construi un sistem nou dacă nu îl dărâmi pe cel vechi. Nu ştiu dacă adversităţile de care a avut parte dl. Constantinescu au fost mai mari decât cele ale actualului preşedinte. Cert este că domnia sa a fost înfrânt pe toată linia, în timp ce actualul preşedinte mai e încă în picioare. A fost suficient să urmărim comentariile mitingului/mitingurilor (ideea însăşi a contramanifestaţiei ţărăniste a fost puerilă) de la Realitatea pentru a vedea ce strâns e laţul celor care au o singură premisă: tot ceea ce face Băsescu e prin definiţie, din start, greşit. Nu se poate ca partidul lui Maniu să defileze cu un client al OTV ca dl. Miluţ. Nu se poate să te aliezi cu cei care au mazilit-o pe Monica Macovei şi să vrei sprijinul populaţiei. Gloria ţărăniştilor este gloria trecutului, ei nu au în prezent nimic de propus, spre paguba României. Dl. Constantinescu s-a arătat în toate apariţiile domniei sale un resentimentar. Retorica sa nu diferă cu nimic de cea PSD-istă ori Orbanistă. Lecţia usturătoare pe care a primit-o în cel mai scurt discurs prezidenţial ar trebui să-i dea de gândit. „Înlăturaţi gardurile” poate fi sloganul viitoarei campanii prezidenţiale. Un excelent program de altfel pentru o ţară încă divizată, neavând nici măcar un singur proiect comun care să-i coaguleze toate energiile. Nu are importanţă dacă preşedintele a fost sincer sau a făcut-o din calcul politic. În cel de-al doilea caz dovedeşte că este un excelent animal politic şi ţara are nevoie de aşa ceva. Dl. Popescu îl compara aberant cu Ceauşescu pentru că a adus lume la miting. Omiţând mici diferenţe că asemenea mitinguri cu sute de mii de oameni se organizează în toate democraţiile şi că la Ceauşescu oamenii erau aduşi cu convocatorul, acum au venit din convingere. Istoria vicleană a făcut ca Băsescu să realizeze cu întârziere pe care ţara o plăteşte programul CDR-ului pe care l-a dinamitat. A se lua aminte.
Puţine personaje sunt mai trist-ridicole în istoria noastră recentă decât Dl. Constantinescu. Şi puţine mai enervante decât dl. Băsescu. Ideea ex preşedintelui de a organiza o manifestaţie în Piaţa Universităţii a fost la fel de superficial gândită ca multe dintre iniţiativele sale de pe când era la putere. Discursul de 5 min. al actualului preşedinte a dărâmat o zi întreagă de proteste ţărăniste arătând ce înseamnă un adevărat om cu fler politic. De când s-a retras din cursa prezidenţială, dl. Constantinescu a eşuat într-un ridicol din ce în ce mai accentuat. Pe măsura imenselor speranţe care s-au pus în el. a ratat cu consecvenţă totul. Istoria îşi are vicleniile ei. Cam toate scopurile pe care şi le propusese CDR-ul au fost realizate de distrugătorul ei, Băsescu. Intrarea în UE, redresarea economică, privatizarea, deconspirarea Securităţii, o Justiţie care să-i atingă şi pe mahări, sprijin din partea intelectualilor, destructurarea centrelor de interese politico-economice, apropierea decisă de Londra şi Washington, o politică externă fermă în ceea ce priveşte Republica Moldova şi Moscova, o încredere crescută a populaţiei în viitor, o semnificativă ameliorare a nivelului de trai. Sigur, aproape la fiecare dintre punctele de mai sus se pot pune o mulţime de bemoli de tipul: da, dar… Pentru fiecare se pot numi neîmpliniri pe acelaşi plan. Dar să ajungi la reproşuri rizibile precum cele din moţiunea de cenzură parcă făcută de nişte începători într-ale politicii e o performanţă de inadecvare. Dl. Constantinescu nu poate înţelege că ceea ce domnia sa a intenţionat să realizeze dar n-a avut forţa, inteligenţa, abilitatea să o facă e pe cale să reuşească cel care a înţeles că nu poţi construi un sistem nou dacă nu îl dărâmi pe cel vechi. Nu ştiu dacă adversităţile de care a avut parte dl. Constantinescu au fost mai mari decât cele ale actualului preşedinte. Cert este că domnia sa a fost înfrânt pe toată linia, în timp ce actualul preşedinte mai e încă în picioare. A fost suficient să urmărim comentariile mitingului/mitingurilor (ideea însăşi a contramanifestaţiei ţărăniste a fost puerilă) de la Realitatea pentru a vedea ce strâns e laţul celor care au o singură premisă: tot ceea ce face Băsescu e prin definiţie, din start, greşit. Nu se poate ca partidul lui Maniu să defileze cu un client al OTV ca dl. Miluţ. Nu se poate să te aliezi cu cei care au mazilit-o pe Monica Macovei şi să vrei sprijinul populaţiei. Gloria ţărăniştilor este gloria trecutului, ei nu au în prezent nimic de propus, spre paguba României. Dl. Constantinescu s-a arătat în toate apariţiile domniei sale un resentimentar. Retorica sa nu diferă cu nimic de cea PSD-istă ori Orbanistă. Lecţia usturătoare pe care a primit-o în cel mai scurt discurs prezidenţial ar trebui să-i dea de gândit. „Înlăturaţi gardurile” poate fi sloganul viitoarei campanii prezidenţiale. Un excelent program de altfel pentru o ţară încă divizată, neavând nici măcar un singur proiect comun care să-i coaguleze toate energiile. Nu are importanţă dacă preşedintele a fost sincer sau a făcut-o din calcul politic. În cel de-al doilea caz dovedeşte că este un excelent animal politic şi ţara are nevoie de aşa ceva. Dl. Popescu îl compara aberant cu Ceauşescu pentru că a adus lume la miting. Omiţând mici diferenţe că asemenea mitinguri cu sute de mii de oameni se organizează în toate democraţiile şi că la Ceauşescu oamenii erau aduşi cu convocatorul, acum au venit din convingere. Istoria vicleană a făcut ca Băsescu să realizeze cu întârziere pe care ţara o plăteşte programul CDR-ului pe care l-a dinamitat. A se lua aminte.
duminică, 23 septembrie 2007
blam
ATENŢIE, CAD BOLOVANI!
De la bun început, din 1990, a existat o fractură între interesele clasei politice şi cele ale populaţiei. Dar prăpastia a fost mascată de interese care formal coincideau. Rapoartele FMI la care trebuia să ieşim bine, integrarea în NATO, apoi în UE. După ianuarie 2007, un asemenea obiectiv vizibil, imediat, a dispărut şi clasa noastră politică, şi aşa şubrezită de 17 ani de inutile lupte interne, a ales să se sinucidă prin adoptarea unei agende total diferite de cea a electoratului. Acţiunea aberantă, care a blocat inutil ţara, a suspendării preşedintelui, tirurile de artilerie grea împotriva Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu, diversiunea „intelectualii preşedintelui”, regruparea masivă şi reuşita în a anula consecinţele referendumului, echivalent cu un vot de blam dat acelora care au confiscat pentru ei agenda publică… au fost câteva dintre gesturile prin care clasa politică şi-a marcat cu orgoliu teritoriul inaccesibil muritorilor de rând. Consecinţa firească a fost un guvern cu câteva personaje în marja penibilului şi a penalului, o stupefacţie abia ascunsă la nivelul forurilor europene, o tot mai acută distanţare a publicului de politic. Săptămâna asta avem şansa de a trece într-o nouă etapă istorică dacă reuşeşte moţiunea de neîncredere în guvern. Depinde evident şi ce punem în loc. Sunt decis astăzi să nu rostesc nume proprii, tocmai pentru că trebuie să depăşim faza în care o decizie politică se ia pentru „a-l înfunda” pe cutare sau a-l scoate în faţă pe celălalt… Să vedem politica în abstract, dincolo de (e)terna luptă între partide şi oameni, în funcţie de ceea ce ne face bine. Este limpede că întregul nostru sistem politic, din multe cauze pe care nu le pot aminti aici, este cangrenat, putred până la os şi că trebuie schimbat. Indiferent de jocurile de culise care se fac pentru a vida legea votului uninominal de orice conţinut. Un sistem în care politicul sabotează administraţia iar administraţia are doar criterii politice este menit să se înfunde repede. Deocamdată merge pentru că a fost un impuls iniţial dar de fiecare dată când politicul şi administrativul se întâlnesc totul se blochează, ca în cazul autostrăzilor, al modernizării infrastructurii bucureştene, al reacţiilor întârziate la calamităţi etc. Nu ştiu ce şanse sunt să avem un guvern care să administreze mai mult şi să facă mai puţină politică de partid. Dar numai faptul că se sparge buba care trebuia spartă încă din 2005 şi este benefic. E un prilej de a mai vântura pleava. Câştigul ultimilor ani este că avem o justiţie care începe să mişte, unii oameni nu mai acceptă să stea în poziţia de „să trăiţi” şi unul singur dacă se arată mai încăpăţânat, se vede imediat la nivelul întregii structuri. Deocamdată, acum când scriu, suntem la momentul pariurilor: pică, nu pică. Din fericire, momentul este de aşa natură încât nici măcar nu mai contează prea mult. Toate partidele au prilejul să facă o curăţenie de toamnă temeinică în rândurile lor. Cum zicea un analist celebru: trebuie să pice nişte capete. Sau nişte bolovani în capetele noastre de purtători de buletin de vot. N-ar fi rău ca să avem câţiva ani în care guvernele să se schimbe mai des. Am învăţa că acesta-i ritmul natural al unor democraţii, sânge proaspăt pompat în artere, ţinerea politicienilor în priză, nu semn de instabilitate politică, precum ne avertizează multe dosuri îndrăgostite de scaune. Până atunci, atenţie, săptămâna asta se blochează circulaţia politică! Cad bolovani!
22 sept 2007
De la bun început, din 1990, a existat o fractură între interesele clasei politice şi cele ale populaţiei. Dar prăpastia a fost mascată de interese care formal coincideau. Rapoartele FMI la care trebuia să ieşim bine, integrarea în NATO, apoi în UE. După ianuarie 2007, un asemenea obiectiv vizibil, imediat, a dispărut şi clasa noastră politică, şi aşa şubrezită de 17 ani de inutile lupte interne, a ales să se sinucidă prin adoptarea unei agende total diferite de cea a electoratului. Acţiunea aberantă, care a blocat inutil ţara, a suspendării preşedintelui, tirurile de artilerie grea împotriva Monicăi Macovei sau a lui Răzvan Ungureanu, diversiunea „intelectualii preşedintelui”, regruparea masivă şi reuşita în a anula consecinţele referendumului, echivalent cu un vot de blam dat acelora care au confiscat pentru ei agenda publică… au fost câteva dintre gesturile prin care clasa politică şi-a marcat cu orgoliu teritoriul inaccesibil muritorilor de rând. Consecinţa firească a fost un guvern cu câteva personaje în marja penibilului şi a penalului, o stupefacţie abia ascunsă la nivelul forurilor europene, o tot mai acută distanţare a publicului de politic. Săptămâna asta avem şansa de a trece într-o nouă etapă istorică dacă reuşeşte moţiunea de neîncredere în guvern. Depinde evident şi ce punem în loc. Sunt decis astăzi să nu rostesc nume proprii, tocmai pentru că trebuie să depăşim faza în care o decizie politică se ia pentru „a-l înfunda” pe cutare sau a-l scoate în faţă pe celălalt… Să vedem politica în abstract, dincolo de (e)terna luptă între partide şi oameni, în funcţie de ceea ce ne face bine. Este limpede că întregul nostru sistem politic, din multe cauze pe care nu le pot aminti aici, este cangrenat, putred până la os şi că trebuie schimbat. Indiferent de jocurile de culise care se fac pentru a vida legea votului uninominal de orice conţinut. Un sistem în care politicul sabotează administraţia iar administraţia are doar criterii politice este menit să se înfunde repede. Deocamdată merge pentru că a fost un impuls iniţial dar de fiecare dată când politicul şi administrativul se întâlnesc totul se blochează, ca în cazul autostrăzilor, al modernizării infrastructurii bucureştene, al reacţiilor întârziate la calamităţi etc. Nu ştiu ce şanse sunt să avem un guvern care să administreze mai mult şi să facă mai puţină politică de partid. Dar numai faptul că se sparge buba care trebuia spartă încă din 2005 şi este benefic. E un prilej de a mai vântura pleava. Câştigul ultimilor ani este că avem o justiţie care începe să mişte, unii oameni nu mai acceptă să stea în poziţia de „să trăiţi” şi unul singur dacă se arată mai încăpăţânat, se vede imediat la nivelul întregii structuri. Deocamdată, acum când scriu, suntem la momentul pariurilor: pică, nu pică. Din fericire, momentul este de aşa natură încât nici măcar nu mai contează prea mult. Toate partidele au prilejul să facă o curăţenie de toamnă temeinică în rândurile lor. Cum zicea un analist celebru: trebuie să pice nişte capete. Sau nişte bolovani în capetele noastre de purtători de buletin de vot. N-ar fi rău ca să avem câţiva ani în care guvernele să se schimbe mai des. Am învăţa că acesta-i ritmul natural al unor democraţii, sânge proaspăt pompat în artere, ţinerea politicienilor în priză, nu semn de instabilitate politică, precum ne avertizează multe dosuri îndrăgostite de scaune. Până atunci, atenţie, săptămâna asta se blochează circulaţia politică! Cad bolovani!
22 sept 2007
duminică, 16 septembrie 2007
becali
EXPORTĂM JIJI
Vin şi vă întreb: ce se întâmplă dacă Gigi Becali ajunge parlamentar european? Lucru care are suficiente şanse să se întâmple. Am văzut multă lume îngrozită la această idee. Şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, în perfecta lui stupiditate, personajul încarnează o bună parte a alegătorului român de azi. Vulgar, analfabet, obsedat de bani, grandoman, necioplit, e reprezentativ. Pe mine abia acest lucru mă îngrozeşte. Neavând altceva de făcut cadou Europei, i-l trimitem pe Jiji să ne reprezinte. Pare un coşmar? Coşmarurile se îndeplinesc adesea. Partea şi mai proastă e că ipochimenul nu există în realitate. El există doar la televiziuni. Este în întregime un produs fabricat în retortele inginerilor sociali care aveau nevoie de o fantoşă care să canalizeze o enormă frustrare socială spre a nu o lăsa să se coaguleze într-o construcţie. Au folosit în procente bine cântărite potlogăria ordinară, fotbalul, televiziunea şi moderatorii la fel de lipsiţi de sentiment moral şi inteligenţă ca şi eternul invitat, o religiozitate de tip Maglavit, o lozincăraie prost imitată după cea legionară, exhibarea prostiei triumfătoare şi plină de sine. Omul seamănă atât de mult cu propria caricatură, încât e neverosimil. Inutil să ne întrebăm ce-ar face la Bruxelles. Sau ce imagine şi-ar face europenii despre noi. Mulţi ar dori ca la înaltele foruri să fie reprezentată România care astăzi e la Festivalul Enescu, nu cea care se bate la derbyul Steaua-Rapid. Va fi invers. Într-o ţară în care progresul analfabetismului cu diplomă depăşeşte cele mai negre statistici imaginabile, de ce să ne supărăm pe cel mai pitoresc personaj care o reprezintă? Şansa să scăpăm de scabia politico-morală este doar aceea ca păpuşarii care mânuiesc această cârpă (pardon; se spune zdreanţă) să nu mai aibă nevoie de ea. Atunci va dispărea peste noapte. Vedem acum ce efecte perverse a avut amânarea alegerilor, dacă ar fi avut loc la termen şansele patronului ar fi fost mult mai mici. Avem la îndemână un excelent exemplu: dl. Adrian Năstase. Infinit mai inteligent, mult mai puternic şi cel puţin la fel de bogat, din clipa când nu a mai apărut la televiziuni a dispărut complet din atenţia publică, spre stupoarea multora care îl şi vedeau eternizat ca Ceauşescu. Nu strică însă dacă mai aruncăm o privire şi peste restul listei partidului, groaza sporeşte. Îi găsim acolo pe avocatul de procese dubioase Cătălin Dancu, dar şi pe deputatul ex. PRM Vlad Gabriel Hogea. Autor al unor articole şi al unei cărţi violent antisemite, citate în raportul Comisiei Internaţionale asupra cercetării Holocaustului din România, este categoric un excelent produs românesc de export politic. Un om cu minim bun simţ păstrat intact se poate întreba: cum evităm toate astea? Brecht are o piesă: Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. În 2000, aceeaşi scamatori l-au scos din pălărie pe Vadim (modelul de altă structură al ciobanului de azi) spre a-l readuce pe Iliescu la putere. Au reuşit. Acum încearcă cu Becali împotriva lui Băsescu. Dacă omul ajunge parlamentar european al României, Congo va deveni o ţară suprapopulată, cu populaţie majoritar albă. Prietenii ştiu de ce.
Vin şi vă întreb: ce se întâmplă dacă Gigi Becali ajunge parlamentar european? Lucru care are suficiente şanse să se întâmple. Am văzut multă lume îngrozită la această idee. Şi pe bună dreptate. Pe de altă parte, în perfecta lui stupiditate, personajul încarnează o bună parte a alegătorului român de azi. Vulgar, analfabet, obsedat de bani, grandoman, necioplit, e reprezentativ. Pe mine abia acest lucru mă îngrozeşte. Neavând altceva de făcut cadou Europei, i-l trimitem pe Jiji să ne reprezinte. Pare un coşmar? Coşmarurile se îndeplinesc adesea. Partea şi mai proastă e că ipochimenul nu există în realitate. El există doar la televiziuni. Este în întregime un produs fabricat în retortele inginerilor sociali care aveau nevoie de o fantoşă care să canalizeze o enormă frustrare socială spre a nu o lăsa să se coaguleze într-o construcţie. Au folosit în procente bine cântărite potlogăria ordinară, fotbalul, televiziunea şi moderatorii la fel de lipsiţi de sentiment moral şi inteligenţă ca şi eternul invitat, o religiozitate de tip Maglavit, o lozincăraie prost imitată după cea legionară, exhibarea prostiei triumfătoare şi plină de sine. Omul seamănă atât de mult cu propria caricatură, încât e neverosimil. Inutil să ne întrebăm ce-ar face la Bruxelles. Sau ce imagine şi-ar face europenii despre noi. Mulţi ar dori ca la înaltele foruri să fie reprezentată România care astăzi e la Festivalul Enescu, nu cea care se bate la derbyul Steaua-Rapid. Va fi invers. Într-o ţară în care progresul analfabetismului cu diplomă depăşeşte cele mai negre statistici imaginabile, de ce să ne supărăm pe cel mai pitoresc personaj care o reprezintă? Şansa să scăpăm de scabia politico-morală este doar aceea ca păpuşarii care mânuiesc această cârpă (pardon; se spune zdreanţă) să nu mai aibă nevoie de ea. Atunci va dispărea peste noapte. Vedem acum ce efecte perverse a avut amânarea alegerilor, dacă ar fi avut loc la termen şansele patronului ar fi fost mult mai mici. Avem la îndemână un excelent exemplu: dl. Adrian Năstase. Infinit mai inteligent, mult mai puternic şi cel puţin la fel de bogat, din clipa când nu a mai apărut la televiziuni a dispărut complet din atenţia publică, spre stupoarea multora care îl şi vedeau eternizat ca Ceauşescu. Nu strică însă dacă mai aruncăm o privire şi peste restul listei partidului, groaza sporeşte. Îi găsim acolo pe avocatul de procese dubioase Cătălin Dancu, dar şi pe deputatul ex. PRM Vlad Gabriel Hogea. Autor al unor articole şi al unei cărţi violent antisemite, citate în raportul Comisiei Internaţionale asupra cercetării Holocaustului din România, este categoric un excelent produs românesc de export politic. Un om cu minim bun simţ păstrat intact se poate întreba: cum evităm toate astea? Brecht are o piesă: Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. În 2000, aceeaşi scamatori l-au scos din pălărie pe Vadim (modelul de altă structură al ciobanului de azi) spre a-l readuce pe Iliescu la putere. Au reuşit. Acum încearcă cu Becali împotriva lui Băsescu. Dacă omul ajunge parlamentar european al României, Congo va deveni o ţară suprapopulată, cu populaţie majoritar albă. Prietenii ştiu de ce.
paradoxuri
PARADOXURI
„Enunţ contradictoriu şi, în acelaşi timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudăţenie; enormitate, absurditate”. Mânuitorii noştri de limbaj public folosesc paradoxul nu atât pentru efecte retorice de care nu au habar (nimeni nu a luat lecţii de retorică), cât pentru a ascunde adevărul şi a aplica celebrul dicton; dacă nu-i poţi convinge, ameţeşte-i! două exemple vreau să dau azi, din lumea analiştilor politici. Primul este dnul. Bogdan Teodorerscu, inteligenţă sprinţară, sofist perfect, gata să demonstreze în orice clipă că albul e negru şi invers. A fost şeful de campanie al lui Emil Constantinescu şi a devenit un consultant şi susţinător nedisimulat al PSD. Domnia sa a scos recent o carte: despre epoca Băsescu. Lasă că mi se pare absolut prematur să tragi concluzii, după 2 ani de mandat, parcă puţină prudenţă ştiinţifică n-ar strica. Na-m văzut evident cartea, dar l-am văzut pe autor la emisiunea lui Cristian Tabără: o frază mi-a atras atenţia şi m-a făcut să închid televizorul: de la Ceauşescu încoace, Băsescu este cel mai elogiat preşedinte român. Nu ştiu cum demonstrează domnia sa această evidentă enormitate. Când cea mai empirică analiză arată că presa este cam 80- 90% împotriva preşedintelui, când eşti huiduit în Parlament, cum se poate vorbi de adulare? Bănuiesc că ilustrul politolog se referea inconştient la sprijinul unor intelectuali. Care nu echivalează deloc cu o adulare şi care, iată, ustură al naibii, semn că a fost bine venit. Un al doilea exemplu vine din cealaltă tabără. Dna. Alian Mungiu Pippidi, şi dânsa ilustru politolog, într-un recent articol milita împotriva părerii generale a comentatorilor după care Mircea Geoană ar fi un slab prim ministru. Argumentul pe care domnia sa îl aduce este însă unul foarte slab, în înţelesul logic, anume că dl. Geoană are o bună imagine externă. Irelevant, pentru că, să zicem, la vremea lor, şi Corneliu Mănescu sau Ştefan Andrei au avut o bună imagine externă. În al doilea rând, doamna Mungiu face total abstracţie de întreaga activitate politică a şefului PSD, care nu poate fi catalogată generos decât catastrofală. Cum să pui şef al guvernului pe cineva care a condus, fie şi doar nominal, dezastruoasa campanie de suspendare a preşedintelui care a blocat dezvoltarea Românei de un an întreg? Pe cineva care pariază pe calul mort al moţiunii şi care n-a reuşit în propriul partid să facă nimic? Total,lipsit de substanţă, dl. Geoană nu poate fi propus prim ministru doar pentru că l-a citit pe nu ştiu care politolog străin cu care dna. Mungiu este foarte mândră de a fi prietenă (zice domnia sa). Asemenea „raţionamente” şchioape se găsesc puzderie în presa noastră, dând impresia că avem specialişti de super calificare. Am ales înadins două nume ilustre şi nu ziariştii aşi în datul cu părerea după cum dau patronii cu plicul. Aş fi analizat şi felul incalificabil în care s-a scris despre operaţia preşedintelui, dar aici nu mai e vorba doar de raţionamente văduve de logică, ci de ticăloşie pur şi simplu. Mizeria umană exhibată într-o totală lipsă de bun simţ. Ne tot văităm că avem politicieni sub orice critică. Dacă am schimba o lună locurile, inversând armata politicienilor cu cea a analiştilor politici, cred că nu s-ar băga de seamă.
sept 2007
„Enunţ contradictoriu şi, în acelaşi timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudăţenie; enormitate, absurditate”. Mânuitorii noştri de limbaj public folosesc paradoxul nu atât pentru efecte retorice de care nu au habar (nimeni nu a luat lecţii de retorică), cât pentru a ascunde adevărul şi a aplica celebrul dicton; dacă nu-i poţi convinge, ameţeşte-i! două exemple vreau să dau azi, din lumea analiştilor politici. Primul este dnul. Bogdan Teodorerscu, inteligenţă sprinţară, sofist perfect, gata să demonstreze în orice clipă că albul e negru şi invers. A fost şeful de campanie al lui Emil Constantinescu şi a devenit un consultant şi susţinător nedisimulat al PSD. Domnia sa a scos recent o carte: despre epoca Băsescu. Lasă că mi se pare absolut prematur să tragi concluzii, după 2 ani de mandat, parcă puţină prudenţă ştiinţifică n-ar strica. Na-m văzut evident cartea, dar l-am văzut pe autor la emisiunea lui Cristian Tabără: o frază mi-a atras atenţia şi m-a făcut să închid televizorul: de la Ceauşescu încoace, Băsescu este cel mai elogiat preşedinte român. Nu ştiu cum demonstrează domnia sa această evidentă enormitate. Când cea mai empirică analiză arată că presa este cam 80- 90% împotriva preşedintelui, când eşti huiduit în Parlament, cum se poate vorbi de adulare? Bănuiesc că ilustrul politolog se referea inconştient la sprijinul unor intelectuali. Care nu echivalează deloc cu o adulare şi care, iată, ustură al naibii, semn că a fost bine venit. Un al doilea exemplu vine din cealaltă tabără. Dna. Alian Mungiu Pippidi, şi dânsa ilustru politolog, într-un recent articol milita împotriva părerii generale a comentatorilor după care Mircea Geoană ar fi un slab prim ministru. Argumentul pe care domnia sa îl aduce este însă unul foarte slab, în înţelesul logic, anume că dl. Geoană are o bună imagine externă. Irelevant, pentru că, să zicem, la vremea lor, şi Corneliu Mănescu sau Ştefan Andrei au avut o bună imagine externă. În al doilea rând, doamna Mungiu face total abstracţie de întreaga activitate politică a şefului PSD, care nu poate fi catalogată generos decât catastrofală. Cum să pui şef al guvernului pe cineva care a condus, fie şi doar nominal, dezastruoasa campanie de suspendare a preşedintelui care a blocat dezvoltarea Românei de un an întreg? Pe cineva care pariază pe calul mort al moţiunii şi care n-a reuşit în propriul partid să facă nimic? Total,lipsit de substanţă, dl. Geoană nu poate fi propus prim ministru doar pentru că l-a citit pe nu ştiu care politolog străin cu care dna. Mungiu este foarte mândră de a fi prietenă (zice domnia sa). Asemenea „raţionamente” şchioape se găsesc puzderie în presa noastră, dând impresia că avem specialişti de super calificare. Am ales înadins două nume ilustre şi nu ziariştii aşi în datul cu părerea după cum dau patronii cu plicul. Aş fi analizat şi felul incalificabil în care s-a scris despre operaţia preşedintelui, dar aici nu mai e vorba doar de raţionamente văduve de logică, ci de ticăloşie pur şi simplu. Mizeria umană exhibată într-o totală lipsă de bun simţ. Ne tot văităm că avem politicieni sub orice critică. Dacă am schimba o lună locurile, inversând armata politicienilor cu cea a analiştilor politici, cred că nu s-ar băga de seamă.
sept 2007
Abonați-vă la:
Postări (Atom)